Oamenii se raportează diferit la responsabilitate. Unii oameni îşi atribuie o responsabilitate excesivă faţă de unele întâmplări din viaţa lor, astfel că se consideră vinovaţi dacă, spre exemplu, li s-a furat ceva, sau dacă copilul lor a făcut rujeolă. Alţii, dimpotrivă, se cred incapabili de orice iniţiativă şi se bazează pe cei din jurul lor atât de mult încât devin dependenţi de ceilalţi, ca nişte copii. În ambele cazuri este vorba de o perturbare a simţului responsabilităţii, iar soluţia constă în echilibrarea acestuia: „super-responsabilii” vor învăţa să distingă între ce intră şi ce nu intră în responsabilitatea lor, iar cei iresponsabili vor învăţa să descopere că sunt capabili de acţiuni personale, adică de responsabilităţi.

responsabilitate
Persoana nu avansează decât atunci când se ştie responsabilă de acţiunile sale, altfel, ea nu are motivaţie. În zilele noastre, responsabilizarea este prima şi cea mai urgentă lucrare care-l umanizează pe om. Fiecare trebuie să înveţe să-şi asume libertatea, adică să-şi recunoască acţiunile şi să răspundă pentru ele.
Responsabilitatea este capacitatea omului de a-şi îndeplini nevoile fundamentale, fără a-i împiedica pe ceilalţi în împlinirea propriilor nevoi. Un om responsabil este, spre exemplu, cel care poate oferi şi primi dragoste. Un om responsabil se angajează să facă doar ce-i dă sentimentul că are valoare pentru sine şi pentru ceilalţi. Acest om a deprins responsabilitatea în cadrul unei relaţii de iubire cu nişte părinţi responsabili. Sunt studii care arată faptul că persoanele care în anumite momente ale vieţii lor, în special în anii copilăriei, nu au avut parte de oameni destul de interesaţi în a le arăta iubire şi a-i obişnui cu autoritatea, nu vor învăţa să fie oameni responsabili, motiv pentru care vor suferi toată viaţa. Raportarea la primii ani de viaţă are deci o importanţă deosebită. Sigur că omul se poate deprinde cu autoritatea la orice vârstă, însă este mai uşor să ne familiarizăm cu ea încă de la început, decât să corectăm apoi greşelile trecutului.

mother&son
Copiii îşi doresc să devină responsabili, însă nu le place, în general, autoritatea. Un mod iresponsabil de a se comporta este, spre exemplu, atunci când spun nu, când de fapt ar vrea să spună da. Şi astfel, deseori, în copilărie, nevoile personale nu ne-au fost îndeplinite pentru că am spus nu atunci când ar fi trebuit să spunem da, iar mai târziu, în viaţă, exact invers, pentru că am spus da, deşi am fi dorit să fie nu.
În acest context al simţului responsabilităţii vorbim despre capacitatea de a primi şi oferi iubire, despre nevoia de a simţi că avem valoare, despre sentimentul respectului faţă de sine, acestea fiind printre nevoile fundamentale ale omului. Sunt părinţi care satisfac toate dorinţele copilului, încercând printr-o astfel de atitudine să le câştige ataşamentul deplin şi permanent. Şi cu adevărat, aşa se şi întâmplă, căci nimeni din cei ce vor mai intra în viaţa copilului lor nu va mai fi dispus să îi satisfacă toate dorinţele. Copilul aflat permanent în aşteptarea de a primi (afecţiune, lucruri, etc.) se simte, fără să-şi dea seama, ca un cerşetor, iar acela care are sentimentul de cerşetor nu poate avea prea mult respect faţă de sine. Totodată, copilul învaţă că lumea întreagă este datoare să îi ofere ceva (de natură economică, sentimentală, sau orice altceva), situaţie care poate duce la o infirmitate sufletească. Copilul care nu va învăţa de la părinţii săi o modalitate corectă de a trăi, plecând de la exemplul dat de ei, va reuşi cu greu să le poarte respect acestora.
Multe depresii nervoase actuale se nasc dintr-o perturbare a simţului responsabilităţii. Este poate momentul în care persoanele apelează la ajutorul unui specialist. Psihoterapia este un tip special de educaţie care încearcă recuperarea într-un mod rapid şi intensiv a ceea ce omul ar fi trebuit să dobândeasca de-a lungul vieţii sale de până atunci. Psihoterapia de responsabilizare este o abordare psihologică orientată spre confruntarea cu realitatea nudă, aici şi acum, care demonstrează faptul că persoanele deranjate psihic suferă, indiferent de simptomele lor (chiar şi psihiatrice), de o infirmitate extinsă la nivelul întregii umanităţi. Ei sunt de fapt incapabili să-şi împlinească într-un mod realist nevoile cele mai profunde. Spre exemplu, comportamentul antisocial (încălcarea legii) este interpretat ca o tentativă de retragere din faţa răspunderii la care omul este chemat pentru a face ceea ce este conform firii lui, pentru a-şi împlini nevoile sufleteşti. Un alt exemplu: ideile paranoice, în terapia de responsabilizare, nu sunt văzute ca rezultat al unor traume psihice, al mâniei sau plictisului, însă în lumina refuzului de a-şi asuma răspunderea propriei vieţi.

responsibilities
Psihoterapia de responsabilizare nu se preocupă atât de dispoziţia şi părerea celui tratat, cât de comportamentul său prezent, şi pune accent pe moralitatea comportamentului. Are loc o confruntare pe care o aduce realitatea alegerii între bine şi rău. De asemenea, se are în vedere deprinderea unor moduri de acţiune în viaţă care să aducă persoanei buna împlinire a nevoilor. Lucrarea terapeutului este să vină în întâmpinarea persoanei, pentru a o învăţa să se ajute pe sine, deprinzând un mod mai eficient de a-şi împlini nevoile, pentru a ieşi din impasul în care se află.
În acest tip de terapie persoana va trebui să răspundă la întrebarea: “Crezi că este responsabil sau nu ceea ce faci?”

Bibliografie: Mitul bolii psihice – Filothei Faros

AnnaRiautor psiholog Ana Rîciu
Masterand Terapii de Cuplu şi de Familie
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iaşi
Stagiar in cadrul Willing cabinet de psihoterapie

 

Comentarii