Un articol impresionant publicat pe saitul Fundatiei Comunitare Iasi

Cum să nu fugi din fața întrebărilor:  Bucură-te de călăuze și intră pe drumul tău!

Analizele statistice arată că  oamenii, cu cât au o conștiință mai clară a scopului în viață, cu atât și activitatea lor cerebrală este mai intensă, iar îmbătrânirea neuronală, mai lentă. La vârsta senioratului, cei care n-au avut de-a lungul timpului conștiința că au un scop în viață, sunt de 2.4 ori mai predispuși să dezvolte afecțiuni precum demență sau Alzheimer.

În 2014, în programul Fondului de Burse al Fundației Comunitare Iași, au fost integrate sesiunile de mentorat. În felul acesta, și bursierii, și donatorii sunt respectați ca persoane, iar nu ca numere. Un astfel de demers seamănă, însă, cu o călătorie inițiatică, plină de provocări. Frica de afecțiune, frica de eșec, frica de apropiere, frica de tine însuți, frica de-a nu depăși limitele unei relații despre care cultura locală nu-ți spune nimic, toate acestea pot frâna înflorirea personală și, mai ales, pot inhiba încrederea că putem avea și un alt sens decât acela de „rotiță într-un sistem”.

De fantomele acestea, în experiența mentoratului, și donatorii, și bursierii învață să se ferească sub veghea unei echipe de psihoterapeuți care le netezește drumul spre autenticitate.

***

Ana baianu

Ana-Aurelia Băianu este psihoterapeut. La Willing, în cabinetul ei alb și aerat , unde ți se pare că respiri libertate, a gândit o experiență de creștere și pentru bursieri, și pentru donatori. Să devină din bursieri, discipoli și din donatori, mentori, înseamnă, mai cu seamă, să crească și unii, și alții, ca persoane.

Să-și întărească încrederea în ei înșiși și să se elibereze de condiționările sociale care, deși ne-au redus fricile, ne-au covârșit în anxietăți. Împreună cu patru colege, psihoterapeute, are grijă ca nimeni să nu rămână vreodată singur, în călătoria aceasta. Să nu se retragă din fața întrebărilor, să nu se închidă într-un răspuns la îndemână. Fiindcă atunci când suntem plini de răspunsuri, nu avem loc în noi pentru altceva nou.

Să-ți asumi să fii mentorul unui copil înseamnă să dai un scop vieții tale, să te prelingi cu tot ce ai mai bun în metabolizarea altor vieți. „Când am vorbit, în peste 20 de ședințe individuale, cu donatorii care vor să devină mentori, am descoperit că mulți dintre ei vor să-și vindece propria poveste de viață. Să ofere ceea ce ei înșiși simt că n-au avut și le-ar fi prins bine să fi avut.  Alții aveau nevoie de rejunificare, să simtă iarăși adrenalina tinereții, când toate întrebările sunt proaspete. Toți, însă, simțeau că vor să ofere, să participe în mod semnificativ la viața altcuiva”, îți spune Aurelia.

Să fii un discipol înseamnă, iarăși, să-ți asumi ca viața ta să aibă un sens pe care să-l urmezi învățând de la versiunile tale mai înțelepte decât tine. De la mentori, adică.

Revoluția personală. Întoarcerea la umanitate.

„Odată ca niciodată, trăia un mic prinț pe o planetă cu puțin mai mare decât el. Când era trist, îi plăcea să privească apusul. Trebuia doar să-și mute scaunul puțin mai la dreapta, fiindcă planeta lui se mișca foarte repede. Într-o zi a văzut 44 de apusuri.”

Saint-Exupéry a notat că și-ar fi început astfel povestea, fiindcă începutul acesta ar fi fost cu mult mai adevărat decât oricare altul. Numai că nu a făcut-o. Fiindcă adulții nu mai înțeleg astfel de începuturi. Pentru ei, ca cineva să existe, trebuie să poată fi definit numeric. Dacă micul prinț locuiește pe asteroidul B 612, atunci poate să înceapă un proces logic de cunoaștere. Dacă află vârsta, greutatea și înălțimea, cu atât mai bine. Ce jocuri îi plac micului prinț, cum sună vocea lui, dacă a mers vreodată la vânătoare de fluturi, toate astea sunt absolut irelevante pentru un adult.

O lume care are în centrul ei persoana, iar nu numerele, este una inteligentă emoțional, conștientă și, mai ales, creativă și liberă, tolerantă la incertitudine.  Când frica nu mai are un obiect, se disimulează în anxietate și-n auto-handicapare. Gândirea noastră a ajuns să fie forjată în intoleranța la incertitudine. Înțelegerea lumii pe baze exclusiv factuale, logica binară, în da-sau-nu, dorința de a avea dreptate și nevoia de-a ști că deciziile noastre sunt corecte, toate acestea sunt măști ale intoleranței la incertitudine și principalele bariere care ne opresc din a explora.

Din ele se nasc și personalitățile autoritariste, cele care își alungă lor înșeși libertatea de-a se descoperi și îi inhibă pe alții, în drumul lor exploratoriu. Să fim numere și funcții sociale nu înseamnă doar mai puțin decât să fim oameni. Este și periculos pentru lumea în care trăim, una unde creativitatea, versatilitatea și puterea de colaborare și de împărtășire a sinelui au ajuns să fie principalele motoare ale inovației.

„Fiica mea, care are trei ani, a zis într-o zi:«eu vreau să fiu artistică»”, și Aurelia își ridică mîinile, îmbrățișând aerul, arătându-ți cum se simțea fetița ei. „«Dar bunica o să mă facă doctoriță.»” Mîinile Aureliei se coboară și înțelegi instantaneu ofilirea copilului. „Societatea ne spune că putem interveni în luarea deciziilor atunci când e vorba despre copiii noștri. Într-o relație de mentorat, însă, societatea noastră nu ne spune ce avem de făcut și unde se termină limitele. Majoritatea viitorilor mentori sunt foarte plini de neliniștea asta: până unde pot merge și cum să facă să nu schimbe destinul copiilor de care se apropie”, îți explică Aurelia în continuare.

Citește și

Cum să nu fugi din fața întrebărilor: dezvață ceea ce știi, ca să faci loc pentru altceva nou (a doua parte din 3)

***

La răscruce de drumuri în viață: Cum începe transformarea unui tânăr

Sânziana: Terapia îmi oferă oportunitatea de a mă recunoaște mai bine. Mă face să îmi dau seama de ceea ce simt cu adevărat, să  îmi exprim gândurile și tot ceea ce mă frământă, fără  a-mi fi teamă  să nu spun ceva greșit.  Mă face să văd și să comunic  altfel cu cei din jurul meu.

Andi: Privesc ședințele de terapie pe care Fundația Comunitară mi le-a oferit ca o oportunitate de dezvoltare pe plan personal și profesional. Ședințele nu au un tipic exact: putem vorbi liber, despre ce vrem, cât vrem. Tot ceea ce trebuie să facem este să le dăm indicii psihoterapeutilor unde ar putea ei să ne ajute să „reparăm” anumite situații care simțim că ne dezavantajează.

Ședințele sunt ca o întâlnire cu o persoană care te va asculta, orice ai spune. Și nu numai, acea persoană chiar este atentă și încearcă să te ajute. De aceea, nu regret că am acceptat să particip la acest proces, pentru că am șansa să rezolv niște situații la care nu găseam soluție înainte, și să găsesc cauzele aparițiilor acestora. Este un proces complex, la care vă recomand fără nicio  ezitare să participați, atunci când oportunitatea se va ivi.

 

În 2014, în programul Fondului de Burse al Fundației Comunitare Iași, au fost integrate sesiunile de mentorat. În felul acesta, și bursierii, și donatorii sunt respectați ca persoane, iar nu ca numere. Un astfel de demers seamănă, însă, cu o călătorie inițiatică, plină de provocări. Frica de afecțiune, frica de eșec, frica de apropiere, frica de tine însuți, frica de-a nu depăși limitele unei relații despre care cultura locală nu-ți spune nimic, toate acestea pot frâna înflorirea personală și, mai ales, pot inhiba încrederea că putem avea și un alt sens decât acela de „rotiță într-un sistem”.

De fantomele acestea, în experiența mentoratului, și donatorii, și bursierii învață să se ferească sub veghea unei echipe de psihoterapeuți care le netezește drumul spre autenticitate.

Prima parte: Cum să nu fugi din fața întrebărilor:  Bucură-te de călăuze și intră pe drumul tău!

***

Maga Smolinschi

 

Magda Smolinschi, una dintre cele patru colege  împreună cu care Aurelia coordonează programul de mentorat, este psiholog acreditat și se specializează în terapia de cuplu și de familie. „Am încredere în oameni, în frumusețea, puterea și resursele lor interioare. Am încredere că fiecare dintre noi poate realiza o schimbare care să îi îmbogățească propria viață, a familiei lui, a altor persoane dragi din jurul său. În același timp, știu că noi, oamenii, ne dezvoltăm și devenim ceea ce suntem în cadrul relațiilor. Cele mai importante sunt cele din familia de origine, iar felul în care membrii ei comunică, cum se comportă unii cu altii, cum își exprimă emoțiile, are cea mai mare influență asupra copiilor din familie și a adulților care vor deveni. Mai mult, la rândul lor, ei vor transmite mai departe copiilor unele din tiparele pe care le-au preluat.”

Înțelegi imediat că dacă donatorii au nevoie să pășească în afara fricilor inculcate de societate, bursierii, ca viitori discipoli, au de parcurs o călătorie asemenea, în care, ca să învețe o nouă raportare la lume, trebuie să dezvețe reflexe condiționate în miezul sufletului lor.

„Schimbarea este inevitabilă și permanentă. Cei care am fost ieri nu mai suntem astăzi, iar cei de azi nu vom mai fi mâine. Consider că e important ca noi să decidem sensul și direcția evoluției noastre în mod conștient și să nu lăsăm doar evenimentele și oamenii pe care îi întâlnim să ne influențeze.

Toate experiențele mele anterioare m-au modelat și mi-au dat posibilitatea de a deveni cea care sunt acum. De-a lungul timpului mi s-au oferit multe oportunități pe care le-am valorificat și din care am învățat că alegerea îmi aparține și că de mine depinde felul în care îmi construiesc viața. Îmi doresc să împărtășesc o parte din ceea ce am primit, iar unul din modurile în care o fac este prin a-mi însoți clienții  cu acceptare, căldură și înțelegere în călătoria lor interioară. În acest fel ei se pot regăsi, își pot redescoperi resursele, identifica propriile soluții, îmbunătățindu-și relațiile cu ei înșiși și cu ceilalți,” îți explică Magda.

Fiindcă e o terra incognita, Aurelia a gândit călătoria aceasta ca pe un labirint cu călăuze de încredere. A organizat deja un dublu atelier de grup,, „Mentoratul ca stare” și „Mentoratul ca fapt”, prin care viitorii mentori au înțeles că mentorul nu înseamnă o categorie rigidă. „În natură, ca să spun așa, noi ne alegem mentorii, iar nu vice-versa. Cineva ne vede și absoarbe din noi tot ce are nevoie ca să crească. Putem nici să nu știm că am fost aleși ca mentori”, continuă Aurelia.

Relația este cea care contează. Prin relație, fiecare metabolizează ceea ce are nevoie. La „Mentoratul ca stare” ai fi putut afla, de exemplu, că în viața ta au fost oameni din care te-ai hrănit și de care nici n-ai știut – că un mentor poate fi un prieten din copilărie, mai mic decât tine, de la care ai învățat ceva. E o lecție profundă despre ieșirea din categoriile rigide în care am înhămat înțelegerea noastră asupra lumii.

Adaptarea la lumea de astăzi începe prin asumarea libertății

În Educație, mai cu seamă,  „dictatura numărului”, sau povestea depersonificării, transpare la prima ochire. Oriunde în lume, pe primul loc în topul disciplinelor se află matematica și limbile. Pe ultimul loc, se află artele. Peste tot. Iar în rândul artelor, pe primele locuri se află muzica și artele viuale. Apoi, artele dramatice și apoi dansul. Suntem cu toții crescuți să devenim nu persoane, cu trup și suflet, ci mijloace de transport pentru cap. Iar capul, un mijloc de transport pentru creier. Iar creierul, desigur, deși e un ordinator de povești, am învățat să-l folosim aproape doar pentru calcul.

Fiindcă în perioada industrială, când au fost gândite sistemele de educație în masă, rolul educației era să pregătească forța de muncă necesară atunci. Ne-am învățat să ne gândim că dacă avem o pasiune, e mai bine s-o abandonăm fiindcă nu vom trăi din ea. Iar pe atunci, nu se trăia din creativitate în fabrici. Am învățat că e firesc să nu ne exprimăm emoțiile, că e firesc să abandonăm visurile, că e firesc să ne pese numai de supraviețuire și de profit, că e firesc să ne apărăm de cei cu care intrăm darwinist într-o competiție pentru viață.

Oriunde am privi și acum, vedem ierarhii ale disciplinelor, iar nu întâlniri multidisciplinare, țesute în jurul intereselor. Nu la confluența dintre creativitate și curiozitate, acolo unde se nasc inovațiile, am fost crescuți să ne aflăm, fiindcă matrițele în care ne-am format erau adecvate unei lumi cu totul diferite decât aceea în care trăim acum.  Iar în lumea noastră, ca să participăm la ritmurile ei, avem nevoie să redevenim persoane.

Ana Andonie

 

Despre asta poate vorbi pe îndelete Ana Andonie, care participă împreună cu Aurelia și celelalte trei colege ale sale, la călăuzirea viitorilor mentori și discipoli către ceea ce ar putea fi, fiecare dintre ei, dacă și-ar da voie. „Mă  simt binecuvântată că pot să practic aceasta meserie fiindcă iubesc oamenii și fiindcă în fiecare zi învăț  de la ei câte o lecție.

Cred că sensul în care merge viitorul  fiecăruia este măsura în care se exercită libertatea lui. Dacă omul este liber, atunci puterile lui îi permit să experimenteze diverse opțiuni.

Obișnuim sa refulam diverse emoții,  pentru a evita suferința, situațiile conflictuale, pentru a ne face plăcuti de ceilalți, pentru a fi ca ei, însă aceste obstacole create în calea emoțiilor produc disfuncții în relațiile cu sine și cu ceilalți. Prin exprimarea și cunoașterea emoțiilor noastre, ne deschidem sufletul spre lumină și speranță.” 

Ana și-a asumat să-i însoțească pe viitorii mentori  și discipoli în călătoria spre cunoașterea de sine, „spre găsirea unei armonii între ceea ce gândești și ceea ce simți, un proces în care tu ești călătorul, iar eu sunt ghidul, tu descoperi, simți, trăiești, iar eu te însoțesc. Un proces în care o să plângi, o să râzi, o să cazi, o să te ridici, dar în care nu ești singur.”

Aceasta înseamnă, mai cu seamă, să învățăm să tolerăm incertitudinea. Fiindcă avem o reacție naturală de respingere a incertitudinii, creată prin condiționarea a zeci de ani de evoluție culturală, Aurelia a creat și un grup de suport al mentorilor, prin care fiecare poate învăța din experiențele altcuiva.

Aida

 

La fel cum uneori ne găsim mentori fără ca măcar să fim conșienți de asta, uneori ne este cu mult mai ușor să învățăm de la alții, egali cu noi, iar nu de la specialiști. Aida Ciobanu  este și ea alături de donatori și bursieri, împreună cu Aurelia și colegele sale. E o susținătoare activă a terapiilor dinamice de scurtă durată.

„Acționez în procesele de terapie la care iau parte pe ideea conform căreia fiecare persoană posedă resursele necesare rezolvării problemelor cu care se confruntă,  pe eficientizarea formării alianței terapeutice, centrarea pe obiective tangibile și asumarea responsabilității de a influența clientul într-o manieră evidentă, deschisă, pozitivă. Relațiile pe care îmi doresc să le construiesc alături de bursieri sunt unele bazate pe colaborare și încredere în faptul că mai-marii experți într-o problemă sunt chiar aceia care se confruntă cu aceasta”, îți poate explica Aida.

Are experiență în abordarea clinică a pacienților, în consiliere și orientare în carieră.  Știe foarte bine ce înseamnă consilierea psihologică a persoanelor private de libertate, a bătrânilor și copiilor institutionalizați și neinstituționalizați. Ea a avut grijă să cunoască  viitorii discipoli și să-i calibreze spre drumul pe care fiecare își dorește să-l parcurgă.

Citește și:

Cum să nu fugi din fața întrebărilor: Bucură-te de călăuze și intră pe drumul tău (prima parte din 3)

***

La răscruce de drumuri în viață: Cum începe transformarea unui tânăr

Iarina: Acea oră care-mi era dedicată a fost primită cu o mare bucurie. Doamna psihoterapeut e o persoana genială, care te ascultă în totalitate, îți oferă o nouă viziune și te susține psihic. Brusc, acea ora pe care o etichetasem la început ca „o oboseală în plus” mi-a eliminat toată osteneala și am ajuns acasă cu un chef nebun de muncă.

Cum să nu fugi din fața întrebărilor: Ce obiective duc spre Roma fericirii

8 Mai 2015

A 3-a parte din 3

Două ateliere, „Mentoratul ca stare” și „Mentoratul ca fapt” au adus donatorii care susțin Fondul de Burse mai aproape de înțelegerea a ceea ce este un mentor – un om care se împărtășește altora, în mod autentic.

Credințele noastre ne spun că mentorul e un înțelept în vârstă sau o persoană realizată profesional și social. De fapt, discipolii își aleg mentorii, hrănindu-se din povestea lor de viață, adesea, fără ca mentorii înșiși să știe că au fost aleși.

Ana-Aurelia Băianu, psiho-terapeut, coordonează din 2014, alături de o echipă formată din patru consilieri, programul de mentorat al Fondului de Burse. Are grijă ca prin întâlnirile grupului de suport al mentorilor, prin ateliere, prin interacțiuni de tip „Biblioteca Vie” și prin ședințe individuale de dezvoltare personală și consiliere, să nu rămână nimeni singur pe drumul acesta, care întărește conștiința sensului în viață atât pentru mentori, cât și pentru bursieri.

Pe măsură ce călătoria va continua, și unii, și alții, vor deveni  oameni din ce în ce mai împliniți și mai fericiți.

Cum să nu fugi din fața întrebărilor:  Bucură-te de călăuze și intră pe drumul tău ( prima parte din 3)

Cum să nu fugi din fața întrebărilor: Dezvață ceea ce știi, ca să faci loc pentru altceva nou (a doua parte din 3)

***

Donatorii care au îndrăznit să pășească în afara  a ceea ce-au învățat, se află pe drumul spre fericire. Mai întâi, fiindcă și-au stabilit un obiectiv de creștere personală.  De Anul Nou, 45% dintre oamenii își setează obiective de creștere. Și numai 8% dintre ei le respectă. Pentru un cinic, ar fi suficient să știe asta ca să pună sub semnul întrebării orice călătorie care începe printr-un legământ.

Relația de mentorat începe ca un mariaj, prin declarația de asumare a rolului în care pășește un donator. El poate s-aleagă să rămână donator. Sau să devină mentor, dacă nu  se poate implica financiar, sau să devină mentor-donator, dacă știe că poate oferi pe abele planuri.

La ce folosește un asemenea legământ? Ei bine, oamenii care nu-și propun în mod explicit un obiectiv sunt de 10 ori mai departe de a-l atignge decât aceia care ș-li asumă în mod clar.  În plus, obiectivele ne fac fericiți, fiindcă ne creează scopuri și ne dau sens.Dacă ar fi să calculăm, am spune că fericirea noastră e influențată de zestrea noastră genetică, în măsură de 50%.  Condițiile noastre de viață și întâmplările prin care trecem contează, însă, numai 10%.  Pentru 40%  din fericirea noastră, importante sunt activitățile intenționate, prin care ne propunem să trecem. Ele ne dezvoltă curiozitatea, ne ajută să devenim conectați la propria viață. Pe baza lor, simțim că suntem valoroși și că avem un sens, prin ele, ne ridicăm stima de sine și ne câștigăm împlinirea personală.

De cele mai multe ori nici nu contează dacă am ajuns acolo unde ne-am propus să fim, fiindcă viața e mai bogată și mai complexă decât noi, parte din viață. Cei mai mulți dintre oameni ar băga mâna în foc că parcursul e mai important decât sfârșitul, că au fost mai fericiți să se îndrepte către un obiectiv decât în momentul în care l-au atins. Fiindcă focalizarea asupra unui obiectiv poate diminua depresia.

Statisticile arată că performanța la locul de muncă, de pildă, este determinată doar în măsură de 25% de IQ-ul nostru. Restul, de 75%, este influențat de viziunea noastră asupra lumii. Oamenii pozitivi ar putea fi de 10 ori mai angajați în ceea ce fac decât oamenii triști.

Numai că nu toate obiectivele duc la Roma creșterii personale. Obiectivele extrinseci, precum sporirea bunurilor materiale, a imaginii sau a prestigiului creează anxietate, depresie și boicotează stima de sine. Sunt obiective care ne secătuiesc de energie și care creează dependență: cu cât fugim mai mult după ele, cu atât ne simțim mai înfometați. Ciclul nu se termină niciodată fiindcă mereu avem nevoie e mai mult.

Dimpotrivă, obiectivele intrinseci, precum dezvoltarea personală sau implicarea în comunitate au darul să sporească starea de bine generală și să ne ridice nivelul de fericire. Să creăm relații profunde, să ne arătăm unii altora afecțiune și apreciere, toate acestea ne hrănesc prin ele însele. Dispare din ecuație termenul acela al sacrificiului personal, care ne determină să calculăm în permanență dacă am primit pe cât am dat. Obiectivele intrinseci unesc  pe a da cu a primi în același termen.

AnaRiciu

 

Ana Rîciu, psiholog cu pregătire în Terapia sistemică de cuplu și de familie, pasionată și de Terapia Centrată pe Emoții, precum și de psihologia patristică este o altă călăuză pentru donatori și bursieri. „Cred în oameni și în schimbare, și am realizat că pentru a se schimba, oamenii au nevoie să se simtă ascultați, acceptați, respectați și iubiți – este ceea ce ofer în munca mea cu oamenii, îi însoțesc într-un proces de schimbare și o mai bună cunoaștere de sine”, îți explică.

Cu bursierii Fundației Comunitare Iași, lucrează pe nevoi specifice, precum  auto-cunoaștere, dezvoltare personală, o mai bună relaționare cu sine și cu ceilalți, îmbunătățirea calității relației cu părinții, precum și dezvoltarea unei relații fructuoase cu mentorul – acolo unde este cazul.

Ana oferă cu drag și dedicare, în mod voluntar, din timpul, cunoștințele acumulate și din experiența sa. Oricine începe un proces de auto-cunoaștere și schimbare personală, îi poate scrie pe adresa consilierepsihologicaonline@yahoo.com. Ana nu-i va stabili o ședință de terapie și un preț, ci un sfat de specialist care și-a creat o misiune personală din a fi alături de oameni, în drumul lor spre împlinire.

Bornele fericirii  când accepți să te oferi celorlalți

La atelierul „Mentoratul ca fapt”, donatorii au înțeles că există un rol de mentor pe măsura personalității fiecăruia. Fie că sunt cei care-i pot învăța pe ceilalți, fie că sunt oamenii care provoacă sau declanșează curajul de a visa, fie că sunt aceia care mereu cunosc oamenii potriviți și-i aduc împreună spre mai binele tuturor, pentru fiecare există un rol de erou în viața altcuiva.

Aurelia are grijă să deschidă mai întâi spre ei înșiși pe oamenii oamenii care se pot oferi altora. Împreună, vor depăși fricile nu lăsându-le în urmă, ci metabolizându-le prin schimbare, pe parcursul atelierelor și al întâlnirilor de tip Biblioteca Vie, unde mentorii se lasă, ca niște cărți, să fie răsfoiți de bursieri. În felul acesta, așa cum repetă Aurelia, se va forma „relația” din care se vor hrăni cu toții. Fiindcă cea mai mare capcană întinsă în fața unui mentor este aceea de-a se considera un salvator. Atunci, concentrarea nu mai cade asupra bucuriei de-a fi împreună. Atunci începe gândirea fixată în categorii și frica de eșec. „Pentru că cine stabilește dacă ai avut succes ca mentor? E posibil ca interacțiunea unui copil, cu tine, să îl scoată dintr-un mediu social bolnăvicios și să-l aducă, peste ani, acolo unde visa să ajungă. E greu de calculat”, îți explică Aurelia. Ca să îndepărteze rânjetul incertitudinii, ea are grijă ca fiecare să-și stabilească proprii indicatori pentru succes. Știe că, în cele din urmă, îmbogățirea spirituală a fiecăruia va depăși în mod firesc indicatorii aceștia. Totul se va naște din simplul fapt de a fi împreună cu celălalt, în mod deschis și autentic.

Povestea mentoratului înseamnă, așadar, a începe o drumeție către întărirea conștiinței că avem un sens în lumea în care trăim.  Mai multe porți vor fi descuiate, fiindcă această conștiință a sensului în viață înseamnă, deopotrivă, o mai bună sănătate mentală, mai puține stări depresive,  mai multă satisfacție personală, o capacitate crescută de auto-acceptare și, în cele din urmă, poate că și un somn mai bun.

Citește și:

Cum să nu fugi din fața întrebărilor:  Bucură-te de călăuze și intră pe drumul tău ( prima parte din 3)

Cum să nu fugi din fața întrebărilor: dezvață ceea ce știi, ca să faci loc pentru altceva nou (partea a 2-a din 3)

***

La răscruce de drumuri în viață: Cum începe transformarea unui tânăr

Alexandra-Mădălina:  Am ales sa particip la aceste ședințe întrucât am conștientizat că am anumite probleme cunoscute sau necunoscute cu mine însămi, probleme care în unele momente mă  împiedică să mă dezvolt în mod eficient.

Simțeam că nu am destulă încredere în mine și că mă „invadaseră”  de ceva vreme anumite rețineri în relaționarea și comunicarea mea cu ceilalți. De aceea, am considerat că e timpul să fac ceva, să schimb aceste aspecte negative ale personalității mele. Simpla activitate de a sta de vorbă în mod sincer cu o persoană, de a te destăinui ei, știind că indiferent ce ai spune, nu te va critica și judeca, este extrem de util! Ca o mână binefăcătoare.

După numai câteva întâlniri cu Ana, am ajuns să mă cunosc mai bine, să îmi aflu limitele sufletești,  să descopăr ceea ce mă deranjează la mine și să corectez aceste „greșeli”, reușind să îmbunătățesc interacțiunea mea cu cei din jur, să privesc viața dintr-o altă perspectivă, să gestionez problemele cotidiene  într-o manieră diferită, astfel încât să nu mă afecteze, să nu își pună amprenta asupra gândirii și conduitei mele.

Într-adevăr, SCHIMBAREA pornește întotdeauna din interior și se revarsă atât asupra eului, cât și asupra socializarii și conviețuirii cu ceilalți. Ana, consiliera mea, m-a făcut să înțeleg acest lucru, m-a determinat să mă accept așa cum sunt și să îmi „exploatez” întotdeauna calitățile în defavoarea defectelor care simțeam că primează.

Recomand cu toată sinceritatea aceste ședințe de consiliere celor care consideră că au ceva de îmbunătățit sau de schimbat la personalitatea lor, chiar și lucruri mărunte care în mod conștient sau  inconștient le afectează percepția asupra sinelui sau asupra relației cu apropiații, aspecte care îi pot împiedica să se dezvolte frumos din toate punctele de vedere.

Mulțumesc, Ana, pentru toate cuvintele de bine!

 

Irina: Ședințele de psihoterapie reprezintă  acele momente în care mă desprind de aglomerația cotidiană și mă întorc spre mine cu ajutorul  Anei, o persoană la care mă gândesc acum precum la o foarte dragă prietenă. De-a lungul celor trei ședințe am discutat atât despre relația mea cu familia, școala și societatea, cât și despre relația cu mentorul.  Ana m-a dirijat cu calm spre depistarea soluțiilor pentru dificultățile întâlnite. A denumi întâlnirile noastre „ședințe” mi se pare un lucru forțat, căci termenul trasmite ideea unor discuții rigide, formale, pe când întâlnirile defășurate o dată pe săptămână sunt adevarate binecuvântări și trepte spre autocunoaștere. Fie că am discutat liber, fie că am făcut teste, atenția, dăruirea și grija Anei m-au încurajat spre a mă autodescoperi și analiza în diferite sitiuații, spre a mă degaja de constrângeri, spre  a deveni sinceră cu mine însămi.

Consider că fiecare bursier ar trebui sa aibă curajul de a-și oferi răzagul de a se întoarce spre sine, de a se oglindi în alegerile sale trecute, de a se analiza în cele viitoare, de a-și redescoperi încrederea și entuziasmul de a fi el însuși. Fiecare, nu doar că va descoperi un nou prieten, ci se va înțelege pe sine, își va îmbunătăți relatia cu mentorul și va învăța cât de importantă este comunicarea în drumul formării sinelui.

 

Comentarii