Utilizarea desenului pentru a studia şi trata problemele emoţionale ale adultului şi copilului a fost introdusă de C.G. Jung, autorul a numeroase prezentări de cazuri şi a unui cadru interpretativ bine documentat empiric. De-a lungul vieţii şi a practicii sale terapeutice, Jung a continuat să deseneze şi să ceară clienţilor să deseneze, uneori pentru a-şi exprima visele, alteori pentru a exprima ceea ce era dificil de surprins prin descrierea în cuvinte, lumea interioară de imagini puternic încărcată afectiv. Astfel, Jung diagnostica, prin această abordare simbolică a desenului, spre ce conducea această viaţă interioară, conţinuturile ei, problematica specifică prezentului şi viitorului persoanei.

1

De curând, am realizat un studiu calitativ pe această temă. Am încercat să evaluez legătura dintre nivelul de dezvoltare al copilului, stabilit prin desen, şi disfuncţiile din familia sa. La studiu au participat şase copii în vârstă de 10 ani. Am aplicat Testul familiei (desenul familiei), care mi-a fost de mare ajutor în acest sens. Apoi a urmat un interviu semistructurat cu copilul, referitor la desenul realizat şi un interviu semistructurat cu unul din părinţi (pentru că ambii părinţi nu au putut veni, în nici unul din cele şase cazuri studiate), în care am încercat să descopăr structura familiei respective.
După realizarea acestei cercetări, una din concluzii a fost că relaţia dintre dezvoltarea copilului, desprinsă din desen, şi disfuncţiile familiale de acasa, este una foarte puternică şi că dezvoltarea problematică a copilului este direct proporţională cu dezvoltarea problematică a familie, cu difuncţiile din familia sa. Pentru a exemplifica, am să dezvolt în cele ce urmează unul din cele şase cazuri studiate.

Anda (am folosit acest nume pentru a-i proteja identitatea) este o fată în vârstă de 10 ani (clasa a IV-a), născută în Iaşi, cu o familie formată din mama (33 ani), tatăl (35 ani) şi ea. Învăţătoarea Andei o descrie pe mama fetei ca fiind cârcotaşă, tot timpul are ceva de comentat la şedinţă, contra celorlalţi părinţi. Pe tatăl fetei, învăţătoarea spune că la cunoscut la serbările de la şcoală şi îl descrie ca fiind „miştocar, care face glume deplasate, de prost gust”. Anda adresează vorbe urâte colegilor, e bătăuşă şi impertinentă la orele de engleză şi religie. Simte mereu nevoia de atenţie din partea celorlalţi. Nu este deloc feminină, e foarte băieţoasă, însă e un copil cu potenţial, a avut rezultate foarte bune la învăţătură, dar în ultimul timp a scăzut – „mama spune că, din cauza tatălui care bea, fata nu se poate concentra să-şi facă temele şi vine cu lecţiile neînvăţate”. Mediul familial al Andei e conflictual şi tensionat, cu certuri frecvente între soţi (soţia încearcă să-şi detrmine soţul să nu mai bea, moment în care acesta o ia la bătaie). Tatăl are un stil parental neglijent, nu se ocupă de educaţia copilului deloc, nu îi oferă atenţie, afecţiune şi suport, creând astfel condiţiile unui tip de ataşament dezorganizat pentru copilul său. Mama are un stil parental autorizat, îşi exprimă afecţiunea în relaţia cu fiica sa, dar nu-i permite să încalce măsura. Se înţeleg bine, stau de vorbă una cu altă, au o relaţie apropiată. Fiica ştie că mama o iubeşte şi are încredere că îi este alături atunci când are nevoie, având un ataşament sigur în ceea ce priveşte legătura cu mama sa. În tatăl său nu are încredere.
Aşadar, mediul disfuncţional din familia sa i-a afectat dezvoltarea Andei, după cum se poate desprinde din analiza desenului. În acest sens, am putut observa că Anda a început să deseneze din partea dreaptă, ceea ce indică o regresie în trecut, nevoia copilului de a rămâne ancorat în starea fericită din trecut, când era în pântecul mamei. Presiunea exercitată pe foaie arată o puternică energie psiho-fizică a copilului, ceea ce explică momentele de agresivitate şi furie pe care şi le descarcă asupra obiectelor sau asupra colegilor. Desenarea ei însăşi ca prim personaj este semn de narcisism, egocentrism, nevoia de iubire şi atenţie nesatisfăcută. Din acest motiv, adesea, Anda nu evită să se pună în valoare prin abordări uşor exhibiţioniste – e mai „băieţoaică”, chiar se bate cu băieţii. Însă, la baza acestui comportament poate sta şi dorinţa fetei de a fi mai puternică, de a fi chiar băiat (în desen se identifică cu copilul, care este băiat), caci lecţia pe care a învăţat-o de la părinţi a fost că cel mai puternic, tata, e mai „fericit”, are mai multă putere (în interviu, Anda spune că tata e fericit pentru că râde mereu), pe când mama şi băiatul sunt mai slabi, chiar neputincioşi şi plâng. Plasarea sa într-o parte, mai izolată, pune în lumină lipsa integrării sale în familie şi dorinţa de a stabili cu aceasta o legătură mai strânsă. În acest sens, stă mărturie şi casa, desenată în depărtare, mică, amplasată în peisajul mai amplu al Andei, ce exprimă sentimentele de tristeţe, de îndepărtare emoţională de familie. Capul mare indică o profundă nevoie de comunicare, este ca un strigăt disperat al fetei, o nevoie acerbă de a fi observată, de a atrage atenţia părinţilor săi şi asupra ei, ca aceştia să îi poată vedea durerea, exprimată în desen prin lacrimile sale. De asemenea, tristeţea interioară a Andei este exprimată şi prin lacrimile soarelui şi ale florii, cât şi de figurile triste ale tuturor personajelor din desen. Absenţa gâtului indică instabilitate afectivă. Fata nu şi-a desenat picioarele ceea ce denotă temă şi nevoia de apărare în faţa mediului. Absenţa mâinilor reprezintă mascarea de către Anda a unei ostilităţi reprimate faţă de un membru al familiei (din informaţiile obţinute în urma interviului, este vorba de ostilitate faţă de tatăl său). De asemenea, trunchiul gigantic – arată un eu puternic, iar gura roşie comunică agresivitate.
În desenul Andei apare soarele, care reprezintă figura masculină, asupra căruia copilul proiectează forţa şi puterea tatălui ideal. Fata a umanizat soarele şi l-a desenat mai jos decât ar fi normal, acesta se uită la părinţii săi care se ceartă. Astfel, Anda îşi doreşte să-l aducă pe tata mai aproape de ce se întâmplă şi să-l facă să vadă.

2
Astfel, dezvoltarea interacţiunilor sociale ale copilului, nu pot fi înţelese decât în contextul întregului sistem familial din care face parte, factorilor contextuali din familie determinându-l pe acesta să adopte tipare de interacţiuni problematice cu cei din jurul său.
Aşadar, prin intermediul desenului, copilul dezvăluie inevitabil aspecte din lumea sa interioară, din durerile şi suferinţele sale, din bucuriile şi fantasmele sale, din lumea proprie a dorinţelor şi a dezamăgirilor, cât şi despre relaţiile pe care le are cu membrii familiei. Însă, un aspect care a reieşit foarte clar din studiul pe care l-am realizat, ca un numitor comun pentru toţi cei şase copii, a fost că principala suferinţă a lor venea din lipsa de atenţie şi dragoste din partea părinţilor, a persoanelor semnificative din viaţa lor. Acest lucru mi-a dat şi mie odată în plus ocazia să analizez relaţia pe care o am cu fiica mea, să mă opresc un pic şi să mă gândesc: „Oare copilul meu se simte iubit, îngrijit, valorizat, securizat? Oare ştiu să îi arăt dragostea ce i-o port aşa cum are el nevoie?”. Dacă am reuşit, dragi cititori care sunteţi părinţi, să vă ajut să vă puneţi şi voi acum această întrebare, eu mă declar mulţumită.

Bibliografie:
Crotti, E.(2010), „Desenele copilului tău. Interpretări psihologice”, Bucureşti, Editura Litera
Wallon, P., Cambier, A., Engelhart, D. (2008), „Psihologia desenului la copil”, Bucureşti, Editura Trei
Revista Română de Psihiatrie (http://www.romjpsychiat.ro/)

Autor:  psiholog Alina Florea
Masterand Terapii de Cuplu si Familie
Faculatatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei
Universitatea Al.I.Cuza Iasi
Stagiar in cadrul Willing cabinet de psihoterapie

Comentarii