Cine poate spune că nu a avut vreodată iluzii? Cu toţii le avem, deoarece iluziile fac parte din viaţă. Subiecte ca dragostea, banii sau moartea stârnesc foarte multe iluzii. Interpretate într-o manieră pozitivă, acestea reflectă dorul nostru după starea de bine, de împlinire, de fericire. Poate astăzi, mai mult ca niciodată, iluziile ne sunt cu atât mai mult alimentate prin intermediul mass-mediei, prin intermediul publicităţii, care, de cele mai multe ori, ne creează nevoi artificiale, nevoi pe care nu le avem.

14

Nouă, oamenilor, ni se insuflă să realizăm  idealuri nerealiste, suntem  făcuţi să visăm, să credem că totul este posibil. Suntem condiţionaţi să trăim mai mult în propriile fantezii, imaginaţii decât în realitate. Oare suntem cu adevărat vii ? Nu ne gestionăm propria existenţă la persoana întâi. Preferăm să visăm, să ne facem iluzii deşi suntem conştienţi că timpul trece şi viaţa se scurtează tot mai mult. Însă realitatea depăşeşte fantezia, realitatea este cea mai incitantă dintre imaginaţii. Omul contemporan este sfâşiat, este schizofrenic. Trăieşte în realitate, dar este cu capul în norii fanteziei. Suntem foarte confuzi, credem că am iubit, deoarece am suferit. Confundăm viaţa cu suferinţa, fantezia cu realitatea, iubirea cu dominaţia, fericirea cu banii sau sexul.

A visa, a spera, a ne face iluzii, ne permite să ne simţim bine, fericiţi. Iată de ce acceptăm acest tip de condiţionare, deoarece este comod. Însă este mortal. Ne face să credem că trăim, când de fapt suntem în afara realităţii. Tocmai aceste iluzii afectează şi căsătoria, spaţiul unde găsim nenumărate mituri. Articole, cărţi, filme, reclame, toate ne vorbesc despre iubire, despre viaţa conjugală. Dar nu există o căsătorie la fel ca alta, o iubire la fel ca alta! Despre conştiinţă, iubire, căsătorie, nu se vorbeşte. Se trăieşte.

Adevărata fantezie constă în  a-l înţelege profund pe cel de alături.Adevărata imaginaţie este aceea care reinventează relaţia conjugală, zi după zi. Adevărata realitate este aceea care se află în faţa noastră. Să analizăm doar câteva dintre iluziile conjugale.

fig.rev2

A ne dori partenerul ideal

A nu trăi în realitate duce la continue idealizări. Căutăm un partener perfect, denaturându-l în esenţa sa umană. De ce? Pentru că asta ne face să credem că putem avea o viaţă liniştită, senină. De fapt, nu căutăm iubire, ci protecţie, comoditate, posibilitatea de a ne realiza propriile dorinţe prin intermediul celuilalt. Căutând un ideal, ieşim din noi, ne construim fericirea în exteriorul nostru. Dorinţa de a găsi un partener ideal aparţine unei viziuni tipic adolescentine, ca atunci când ne îndrăgostim de ideea de iubire, mai curând decât de o persoană în carne şi oase. Şi există mulţi adulţi care caută parteneri care să le amintească de persoanele de care erau atraşi în adolescenţă.  Însă de ce să căutăm un partener pe care nu-l vom găsi niciodată? Vrem oare să ne sustragem responsabilităţilor noastre de adulţi? Este oare un mod de a rămâne copii?

cuplu2 (1)

Credem că doar relaţia de cuplu ne poate împlini

Această iluzie se bazează pe credinţa că alţii ne pot ajuta sa fim împliniți, ne pot umple lacunele şi ne pot face să depăşim nevrozele. Adevărata problemă a aceluia care are această convingere este neîncrederea în sine, lipsa de stimă pentru propria persoană şi dorinţa de a încredinţa altora puterea de a-i face fericiţi sau împliniţi. Adevărata împlinire personală se poate atinge într-un singur fel: să ne cunoaştem pe noi înşine foarte bine, să ne acceptăm şi să ne autodepăşim.

Ne imaginăm că trebuie să fim mereu împreună

Această iluzie se bazează pe neînţelegerea faptului că nimeni din lume nu se va putea contopi total cu noi. Trebuie să învăţăm că a fi singur este condiţia naturală a omului. Unicitatea şi irepetabilitatea existenţei noastre ne fac singuri. Şi tocmai datorită acestei condiţii putem să intrăm pe un drum transcendent, spiritual. Atunci de ce nu acceptăm singurătatea şi chiar ne este frică de ea? Fiindcă nu trăim în realitate, ci în fantezie. Dintr-un punct de vedere psihologic clasic, incapacitatea de a trăi în singurătate derivă din neputinţa de a depăşi în mod complet prima fază a copilăriei atunci când, abia născuţi, aveam un contact continuu cu trupul mamei. Cine păstrează puternice reminiscenţe ale acestei faze, va tinde mereu să aibă o relaţie de uniune, de simbioză completă cu partenerul, care evocă o amintire veche a unei situaţii fericite, de protecţie. Acest tip de iluzie aduce partenerilor ranchiună, depresie, frustrare, dependenţe, până la moarte psihică.

cuplu

Să credem că celălalt trebuie să înţeleagă totul şi imediat

Este o iluzie să gândim că celălalt poate să ne ghicească gândurile fără ca noi să le exprimăm. Mai ales şi pentru faptul că, odată cu trecerea anilor, personalitatea fiecăruia se schimbă, se modifică. De câte ori terapeuţii de cuplu aud soţii reproşându-şi: „Dar nu este adevărat, eu nu m-am schimbat deloc!” Dar şi pentru că nu putem pretinde o intensitate constantă de ascultare din partea partenerului. De multe ori, spre exemplu, soţul care pare nervos, în realitate, are ceva cu sine însuşi, fiindca ceva nu i-a mers bine la serviciu. Sau soţia care cere mai multă libertate, poate că, în realitate doreşte să stea mai mult cu soţul ei. În acest sens, este bine să se scrie, să se facă o listă a propriilor senzaţii, gânduri, nevoi şi să fie puse în discuţie cu partenerul. Prin intermediul acestei metode, multe cupluri au făcut descoperiri interesante cu privire la simţirile lor cele mai intime.

cuplu2

Să credem că succesul unei căsătorii depinde de afinitatea caracterelor

Această iluzie se bazează pe convingerea că a iubi echivalează cu a avea aceleaşi gusturi, aceeaşi personalitate. De fapt, ne temem de diferenţe, ne este teamă că nu suntem înţeleşi, de faptul că trebuie să facem eforturi ca să-l înţelegem pe celălalt. Astfel încât nu facem decât să ne găsim un partener asemănător nouă, fiindcă ne este teamă să comunicăm cu adevărat, ne este teamă de discuţii, de confruntare, ne este frică deci de iubire. O căsătorie reuşită se bazează însă pe complementaritatea caracterelor. Acceptarea diferenţelor este sinonimă cu forţa morală, cu educaţia, şi mai ales cu inteligenţa, adică cu deschiderea către noi experienţe, noi modele şi valori, deci cu deschiderea către viaţă.

Iluziile pierdute sunt adevăruri descoperite. Multatuli

Bibliografie: Terapia iubirii conjugale –  Valerio Albisetti

 AnnaRi                                                                                                                                                                                                                                               autor Ana Rîciu

Masterand Terapii de Cuplu şi Familie

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iaşi

Stagiar in cadrul Willing cabinet de psihoterapie

Comentarii