Ce poate fi mai firesc decât faptul că noi oamenii, ca ființe sociale, avem nevoie să comunicăm, să relaționăm, să conversăm unii cu alții? Cum altfel am putea face acest lucru mai simplu dacă nu purtând dialoguri? Și totuși, de multe ori, pentru a transmite mesajele în mod corect, pentru ca participanții la dialog să simtă că au avut un beneficiu în urma acelei conversații, este necesar să acordăm mai multă atenție modului în care o facem.

Abordarea dialogică în psihoterapie

Abordarea psihoterapeutică dialogică (după cum ne sugerează și numele) pune cel mai mare accent pe dialog și pe efectul vindecător al acestuia. Pentru terapeuții acestei orientări dialogul nu este despre client ci e un mod de a fi și de a conversa cu clientul, de a fi împreună cu el. Comunicarea dialogică înseamnă mai mult decât conversație căci participanții la dialog dezvoltă o relație ce presupune includerea fiecăruia în dialog, ei participând activ, fiind angajați și implicați în discuție.

Această abordare este una din cele mai ”tinere” orientări în psihoterapie în viziunea căreia relațiile umane nu au loc doar la nivel interpersonal, nu sunt situate doar în afara persoanei, ci sunt încorporate și în structura individului.

Polifonia vocilor

Specificul abordării dialogice constă în faptul că pune accentul pe polifonia vocilor, pe ideea că mintea fiecăruia dintre noi este populată de voci multiple, de reprezentări interioare diferite ale propriei persoane în relație cu ceilalți, dar și ale persoanelor cu care relaționăm. Între toate aceste voci au loc numeroase relații dialogice care ne ajută să ne utilizăm propriile resurse, luând naștere în felul acesta sinele dialogic.

voci

 Punctul de plecare al cercetărilor în domeniul psihologiei și al psihoterapiei având ca obiect dialogismul au fost scrierile filosofului și criticului literar rus Mihail Bahtin (1895-1975). Acesta, în special în analizele sale asupra romanelor lui Dostoievsky, a pus în evidență modul în care diferite limbaje și voci ale personajelor interacționează și își răspund reciproc (o adevărată reprezentare a ”polifoniei” vocilor), precum și modul în care comunicarea este un proces dinamic de redescriere a lumii.

Dialogul ”sănătos”

Potrivit perspectivei dialogice, membrii unei familii funcționale comunică, interacționează și participă la dialoguri iar la toate mesajele pe care ei și le transmit reciproc (verbal sau non-verbal), ceilalți membri ai familiei oferă răspunsuri. În acest fel, comunicarea  se îmbogățește cu sensuri diferite în funcție de context, de autorul mesajului dar și de receptorul acestuia. În acest context, Seikkula vorbește despre voci, destinatari (ai mesajului) și de poziționare, având în vedere că ”interlocutorii sunt co-autori activi ai exprimării unui individ” (Bahtin, 1984, cit. în Seikkula, 2011).

Dialog vs. monolog

Problemele apar atunci când în urma transmiterii mesajelor, a verbalizării acestora de către unul sau mai mulți membri ai familiei, ei nu primesc răspunsuri și,astfel, cuvintele lor nu mai capătă sens, iar ei se simt neînțeleși, blocați în propriile semnificații. Această înțelegere reprezintă, potrivit lui Bahtin, un proces creativ, fecund, în lipsa căruia membrii familiei nu mai pot evolua, nu se pot dezvolta, nu-și pot atinge potențialul individual.

lacrimi

Oamenii între care relațiile sunt de slabă calitate sunt blocați în moduri rigide si constrângătoare de a comunica despre problemele pe care le au, care îi acaparează în întregime. Sau, și mai rău, ei devin incapabili să comunice, dialogurile transformându-se în monologuri. La nivel extern, interpersonal, monologul presupune reducerea celorlați la tăcere prin dominarea sau controlul semnificațiilor mesajelor transmise, în timp ce la nivel intrapsihic, monologul este rezultatul discursului unei singure voci interioare, dominante, sinele dialogic transformându-se astfel într-un ”sine monologic”. În acest fel, supapele prin care simptomele ar trebui să se ”vaporizeze” în cuvinte (Seikkula, Trimble, 2005) pentru a fi eliberate, se blochează, acumulându-se în interiorul indivizilor. Ei au dificultăți în a-și exprima emoțiile (în special cele negative), în a vorbi despre problemele lor, ajungând să se înstrăineze unii de alții tocmai atunci când au cea mai mare nevoie de susținere reciprocă.

”A trăi înseamnă a participa la dialog: a pune întrebări, a observa, a răspunde, a fi de acord și așa mai departe. În acest dialog o persoană participă în întregime și de-a lungul întregii sale vieți: cu ochii, buzele, mâinile, sufletul, spiritul său, cu întreaga sa ființă și cu faptele sale. Ea își investește întreaga viață în discurs, iar discursul său intră în fabrica dialogică a vieții omenești, în simpozionul lumii” (Mihail Bahtin)

Seikkula, J. (2011), Becoming Dialogical: Psychotherapy or a Way of Life?,  The Australian and New Zealand Journal of Family Therapy, Volume 32 Number 3 2011 pp. 179–193

Seikkula, J., Trimble, D.(2005), Healing Elements of Therapeutic Conversation:Dialogue as an Embodiment of Love,  Family Process, Vol. 44, No. 4, pp.461–475, 2005

autor Magdalena Smolinschi

Masterand  Terapii de Cuplu și Familie

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Universitatea Al. I. Cuza Iași

Stagiar in cadrul Willing cabinet de psihoterapie

 

Comentarii