În trecut, distanţa dintre două generaţii era de aproximativ 15-20 de ani. Astăzi, în secolul vitezei, distanţa dintre generaţii este de doar 7- 10 ani. Astfel, distanţa dintre doi fraţi care fac parte din aceeaşi familie devine cu atât mai semnificativă, dar mai ales între părinţi şi copii, între care se iveşte o mare prăpastie. Problemelor obişnuite dintre părinţi şi copii li se adaugă astăzi o nouă problemă, cauzată de dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei. Acestea sunt doar câteva observaţii asupra noilor provocări ale noii generaţii.

Hiperactivitatea_
Impulsivitatea
“Te fac să plângi – tu plângi, te fac să râzi – şi tu râzi”, este o replică dintr-un film. Însă apoi actriţa se întreabă: “Dar tu însuţi, tu, unde eşti?” Impulsivitatea, ca trăsătură de personalitate, se explică prin instabilitatea sistemului nervos. Persoana impulsivă nu este capabilă de auto-analiză, reacţionează doar la stimuli externi.
Psihologii de astăzi vorbesc despre diminuarea capacităţii de concentrare a atenţiei. Întrebaţi-vă copilul ce-i place la programele de televiziune şi el vă va răspunde: reclamele. Dacă copilul este prea mic pentru a putea vorbi, răspunsul îl veţi observa din reacţia lui, este de ajuns doar să apară imaginea pe ecran. În doar treizeci de secunde se desfăşoară intriga, punctul culminant şi deznodământul: colorat, dinamic şi muzical. Pentru „copilul” de 20 de ani, reclamele sunt înlocuite de imaginile şi citatele de pe paginile reţelelor de socializare. În aceste condiţii, Tolstoi sau Gogol devin plictisitori, descriind un stejar sau o noapte ucraineană.
Părinţii, la rândul lor, se plâng din ce în ce mai des de hiperactivitatea copiilor lor. Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie (ADHD) are baze genetice şi fiziologice. De multe ori, chiar şi în absenţa unui diagnostic medical, părinţii sunt preocupaţi de agitaţia şi hiperactivitatea copiilor lor. Aceasta se întâmplă deoarece copilul s-a obişnuit cu stimuli foarte puternici şi se plictiseşte în absenţa acestora, de aceea nici nu este capabil să-şi menţină atenţia pe termen mai lung, şi la vârste mai mari. Acelaşi lucru este valabil şi în relaţiile cu oamenii: apare eşecul în a stabili relaţii obişnuite din cauza monotoniei şi a plictiselii.
Într-o lume saturată de stimuli foarte puternici, este deosebit de important să avem răgazuri de tăcere. Adică să avem capacitatea de a petrece timp şi singuri, sau cu o altă persoană, însă fără prezenţa imaginilor, a sunetelor, şi a agitaţiei – aceasta este o mare resursă pentru omul modern. O oază de linişte calmează sistemul nervos parasimpatic, favorizează privirea spre interior, spre exemplu, în luarea unei decizii importante, în ascultarea vocii conştiinţei. Pentru persoanele credincioase, răgazurile de tăcere pot fi rugăciunile de dimineaţă şi de seară.
A merge la o plimbare în pădure sau într-un loc cu cât mai puţini oameni, poate fi plictisitor. Ne amintim imediat nişte sarcini urgente de îndeplinit, de faptul că trebuie să scriem cuiva un sms important, de a ne verifica emailul de pe telefonul mobil sau de a ne pune căştile. Însă, cu eforturi mai mici sau mai mari, această agitaţie din suflet poate fi depăşită. Ulterior, necesitatea unui răgaz de tăcere va creşte din ce în ce mai mult.

mobil
Facilităţile vieţii de astăzi
Astăzi, abia mai reuşim să ţinem pasul cu toate noile produse ale tehnologiei, care promit să ne facă viaţa mai uşoară şi fără griji. Progresul face paşi mari: butoane, senzori, funcţii inteligente, etc. Aparent, toate acestea sunt concepute pentru ca omul să petreacă cât mai puţin timp cu treburile casnice. Ni se promite mai mult timp liber, şi totuşi, oamenii nu au timp şi sunt foarte extenuaţi. „Întineresc” bolile bătrâneţii: artrita apare din ce în ce mai des diagnosticată la adolescenţi, iar medicii nu sunt deloc surprinşi – cauzele bolii se regăsesc în stilul de viaţă sedentar, cu mâna încremenită pe un mouse …
Cea mai bună odihnă, după cum ştiţi, este alternarea activităţilor, însă se pare că nouă nu ne rămâne decât să alternăm butoanele apăsate, în funcţie de ceea ce ne dorim. Pentru a face faţă oboselii cronice, activităţile alese trebuie să fie cât mai variate. Ca antidot, se recomandă comunicarea şi ajutorul oamenilor, atât moral cât şi fizic.
Automatismul: memoria ca atavism
În comunicarea prin sms, uneori reacţia apare mai rapid decât s-ar dezvolta gândul. Îi scriu un sms de 30 de cuvinte, dar el îmi trimite un emoticon, cu sensul că se bucură pentru mine. Mă confrunt cu o problemă – iar el îmi trimite tot un emoticon, însă pe cel cu semnificaţia “îmi pare rău”. Despre zgârcitul şi apaticul „O.K.” se poate scrie o carte întreagă.
“Nu trebuie să vă faceţi griji pentru nimic, telefonul dumneavoastră se va ocupa de aceasta”. „Mâna dreaptă”, „al doilea cap” – sunt expresii prin care inventivii producători de publicitate denumesc telefonul mobil, care este deja folosit şi ca aparat foto, player, computer, agendă, etc. Apelurile, sms-urile, mailurile sunt primite „de la corp la corp”. Nu este necesar să bâjbâi constant, va verifica acest lucru „autoritatea” din buzunar. Memoria umană se îndreaptă din ce în ce mai mult spre atavism, iar noul dispozitiv riscă să devină nu doar „al doilea cap”, ci primul şi singurul. Ne folosim creierul foarte puţin: nu mai avem nevoie să reţinem datele, numele, numerele, adresele. Încotro ne duc toate acestea? Despre noi – generaţia fără memorie – deja se pot face filme de groază în care omul se bazează pe memoria aparatelor inteligente, care brusc eşuează…

Într-o tabără de vară pentru copii a fost făcut un experiment: copiilor le-au fost luate telefoanele mobile, pe care le primeau doar seara pentru jumătate de oră, cu scopul a comunica cu părinţii lor. În primele zile copiii erau dezorientaţi, adesea îmbrăcaţi neadecvat vremii, uitând să ia medicamentele sau să se spele pe dinţi. Până la sfârşitul primei săptămâni fără telefon mobil, copiii au devenit din ce în ce mai adaptaţi şi capabili să-şi folosească facultatea gândirii proprii. La sfârşitul taberei, copiii au devenit de nerecunoscut. Cineva dintre ei (fiindu-i dor de casă şi neavând acces prea uşor la telefonul mobil) a încercat pentru prima dată în viaţa sa să scrie o scrisoare. Chiar şi între ei, copiii au început să comunice ca şi cum ar fi crescut cu un an. Reţineţi însă că aceste observaţii nu sunt valabile pentru copiii preşcolari, ci pentru cei mai mari de 10 ani.
Riscul confortului civilizaţiei, cu siguranţă nu se regăseşte în beneficiile pe care le aduce, ci în faptul că omul se automatizează, dezactivându-şi importante funcţii ale creierului.

Material tradus şi adaptat de pe site-ul http://otrok-ua.ru/main.html

AnnaRi

tradus si adaptat de psiholog Ana Rîciu
Masterand Terapii de Cuplu şi de Familie
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iaşi
Stagiar in cadrul Willing cabinet de psihoterapie

Comentarii