In fiecare seara obisnuia sa se plimbe pe malul unei ape care deloc intamplator trecea prin orasul acela. I se spunea Paraul Inecatilor… dar denumirea aceasta nu ii producea nici un fel de spaima sau ganduri negre. Ii dadea liniste si un soi de impacare cu sine pe care nu le putea obtine in nici un alt loc. Se gandea cu zambetul pe buze la ceea ce ii aducea viata in fiecare clipa. Si era senina plimbandu-se cu pasi lenesi peste dalele gri-albastrui de pe faleza. Vantul se transforma intr-un amant atent la toate detaliile trupului ei si insetat de formele acelea departe de a fi perfecte dar atat de naturale si parfumate. Ii sufla prin par si peste alungirea gatului, prin cercei facandu-I sa zornaie usor, ca niste clopotei de la usile chinezesti. Mirosul apei o indemna sa adulmece cu narile frematand de placere. Din loc in loc erau asezate felinare ce luminau palid surasul ei. Era fericita si parca trairea aceea avea sa ramana vesnic in suflet. O intelepciune prematura se citea in ochii incercanati de nopti nedormite, de nopti in care isi gandea multumirea. Gandurile erau incalcite intr-un inspir exaltat si apoi fiecare isi lua forma definita in cate o poveste. Toate erau oglindirea vietii ei scurte de pana atunci dar atat de pline de momente de euforie. Povesti de iubire se terminau unele in altele si izbucneau din ce in ce mai puternice si mai sustinute de cele dinaintea lor. Parca niciodata nu aveau sa se termine dar nici nu apuca bine sa gandeasca si… una noua ii batea la usa. Sa deschida….sau sa deschida? Poate ca mirosul cel nou o imbia fara ca ea sa aibe curajul de a se retrage. Poate ca trupul acela necunoscut o atragea. Sau poate ca nici nu isi dadea seama cand era smulsa din vechile brate. Dar de fiecare data intalnea o iubire mai mare, mult mai mare. Pentru cei curajosi portile s-au deschis demult si vorbele au umplut aerul de melancolie. Starea de visare o ducea in plutire catre frumusete. Era iubita dintotdeauna. Cred. Sau credea. Dar mai mult decat acum nu iubise ea nicicand. Si se intreba daca e normal sa simta fiecare por al pielii imbibat de parfumul cel nou. Ciudat ca  nu se intreba niciodata cat are sa dureze. Caci vorbele o ameteau ca intr-un carusel plin de lumini, adieri si senzatii. Intuia fiecare dorinta a lui, fiecare clipa de indoiala sau de placere. Il simtea si numea aceasta iubire. Stia cand pleca si cand venea, nu dupa zgomotul pasilor lui ci dupa bataile inimii sale.insemna ca era prin apropiere. Dar seara alesese sa fie singura. Asa era, precum spunea el, o straina si de sine insasi. Caci avea obiceiul de a cladi povestea singura pe malul apei aceleia involburate. Si astepta sa fie strigata de sutele de voci care luasera calea malului pentru ca sa isi poata duce la indeplinire un vis. Povestile frumoase se termina repede. Pentru a dura vesnic trebuia sa se arunce odata cu ea. Dar curiozitatea pentru ce va urma o oprea si in noaptea aceea. Isi aduse aminte ca sinucigasii nu erau inmormantati dupa canoane. Acum intelegea ca, de fapt, nu aveau nevoie. Raiul era al celor fericiti. Si ei erau fericiti sa ia dincolo povesti pline de speranta vesniciei.

     Strigatul lui era  departe, pierdut prin vantul cu care fusese inselat. Apa o chema mai tare decat putea el sa o intoarca. Zborul era atat de aproape. Deschizandu-si aripile isi intoarse privirea catre iubitul frumos ca un inger si ii vazu, asa, de departe, sau ii intuia buzele acelea care o desfatasera de atatea ori si gropitele din obraz. Pentru el desena pe nisip cu degetele de la picioare un TE IUBESC peste care ii cazura lacrimi dulci-amare. Nu vroia sa il piarda si stia ca sufletul ei va ramane la el. Alintul lui o ajungea din urma si incerca disperat sa o intoarca. Fericirea ei era el. Nu putea fara pielea lui si fara suflarea aceea peste narile ei.

images (10)

     Se arunca dupa ce mana ca intr-un automatism se misca facand semnul crucii. Dar zborul dura mult mai putin decat crezuse. Pentru o clipa isi dori sa zboare inapoi. Dar apa si intunericul o cuprinsera intr-un ras isteric. Pentru a acoperi disperarea de pe mal. Era ingenunchiat in fata apei cu palmele cuprinzandu-I tamplele si lacrimile curgand peste un TE IUBESC scris stangaci pe nisipul rece. Si lacrimile acelea se impleteau cu ale celei care fusese EA. Neputinta se lupta cu amintirea unei femei care il iubise atat de mult incat a vrut sa prinda toate momentele in nepierire. Nu o putea uri pentru aceasta. Dar nici nu o mai putea iubi. Singur. Parasit. Iubit. Mintit. Adorat. Fusese. Mai era inca?

     Cu o mana peste frunte si cu cealalta pe genunchi isi striga iubita si copilul care pluteau in vraja apelor. Si in minte nu ii rasunau decat ultimele lui vorbe “ vei face cum vei crede de cuviinta” si ea facu….

autor Ana-Aurelia Băianu

Pentru atunci cand credem ca vorbele noastre nu au insemnatate pentru cei care ne sunt alaturi.

Comentarii