Aceasta este o tehnică inventată de David Kantor şi Fred Duhl, prin care terapeutul solicită tuturor membrilor familiei să se aşeze într-un grup statuar care are sens pentru ei. Este o metodă bine structurată, în care fiecărui membru i se cere să-i aşeze pe ceilalţi într-un tablou semnificativ, cu scopul de a stimula intensitatea trăirilor afective, pe parcursul şedinţelor terapeutice. În acest mod, se evidenţiază percepţiile fiecărei persoane despre familie, prin distanţa dintre pesonaje, prin postura şi atitudinea actorilor din tablou, a unora faţă de alţii, toate acestea putând „vorbi” despre cum vede acea persoană relaţiile dintre ea şi ceilalţi membri ai familiei, despre tipurile de interacţiuni care au existat, există sau pot exista între ei, cu avantajele şi dezavantajele lor. Procedeul permite o conştientizare puternică a ceea ce sunt membrii familiei, unii faţă de alţii.

familii1

Virginia Satir a utilizat această tehnică pentru a dramatiza constrângerile rolurilor familiale, adevărate „capcane” psihologice redate postural.  Utilizând această „sculptură” a vieţii de familie, Virginia Satir crează reprezentări tridimensionale asupra raporturilor dintre soţi, părinţi şi copii.

familii3

Sculptura familiei este folosită şi pentru a ilumina scene din trecut (nu doar pentru prezent). O indicaţie tipică este „Amintiţi-vă stând în faţa casei copilăriei dumneavoastră. Intraţi şi descrieţi ce se întâmpla în mod tipic”. Ideea este ca fiecare membru al familiei (dacă sunt mai mulţi membri prezenţi la şedinţa de terapie) să facă un tablou, portretizând percepţiile sale despre viaţa de familie.

De asemenea, această metodă poate fi folosită şi pentru ca persoana din terapie să dezvăluie cum şi-ar dori să arate lucrurile în viitor. De exemplu, terapeutul îi poate da următorul consemn: „Imaginaţi-vă că sunteţi în viitor, peste ceva timp, în casă, împreună cu familia dumneavoastră. Cum aţi vrea să fie, ce s-ar întâmpla în casă atunci?”. Astfel, terapeutul poate crea reprezentări despre tipul de relaţie pe care ar vrea persoana din terapie să îl aibă cu membrii familiei sale, în viitor.

familii4

Aşadar, asemenea dramatizări îi pot da terapeutului şi o imagine de ansamblu despre trecutul, prezentul şi viitorul relaţiilor interpersoanle din cadrul familiei clientului, şi sunt probabil cele mai folositoare, dacă sugerează schimbări, asupra cărora se poate apoi acţiona.

 „Toate familiile fericite sunt la fel. Fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel”, spunea Lev Tolstoi în „Anna Karenina” (1873). Însă, în condiţiile în care noi toţi suntem atât de diferiţi unii de alţii, când sunt atâtea axiome de luat în calcul în tot ceea ce înseamnă o persoană, un om, când trăim atât de diferit fiecare aceeaşi situaţie, cum am mai putea crede că măcar familiile fericite sunt la fel? Fiecare iubeşte, simte, înţelege şi rezonează în felul său cu ceilalţi, aşadar chiar şi în cazul unei „familii fericite” sculptura familiei, de exemplu, a familiei din copilărie, este extrem de benefică pentru procesul terapeutic.

Din dragoste pentru oameni şi pentru unicitatea lor …….

Bibliografie

„Terapia de familie”- Michael Nichols & Richard Schwartz;
 „Terapii de familie”- Iolanda Mitrofan, Diana Vasile.

Autor:  psiholog Alina Florea

Masterand Terapii de Cuplu si Familie

Faculatatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei

Universitatea Al.I.Cuza Iasi

Stagiar in cadrul Willing cabinet de psihoterapie

 

Comentarii