Un copil de trei ani îşi cheamă insistent mama ca să-i arate spectacolul produs într-un pahar cu apă prin razele soarelui ce-l străbat. Copilul se miră de acest spectacol, se miră şi se întreabă ce este. Copilul se miră de o floare, se miră de un curcubeu, de mişcarea unui pârâu ce-şi duce apa la vale, se miră de o gâză şi de tot ceea ce noi am uitat de mult că sunt frumuseţi şi taine ale universului mare sau mic. Iar odată cu mirarea se naşte şi întrebarea, care este poarta procesului de cunoaştere. De ce copilul întreabă mereu? Pentru că el se miră, pentru că este impresionat şi se miră cu toată fiinţa lui ca după aceasta să urmeze întrebarea.

child.amazed.butterfly
Viaţa uzează, banalizează şi închide deseori miracolul lumii noastre. Însă spectacolul nu a încetat şi nu va înceta niciodată să se producă, chiar dacă noi, adulţii, nu ne mai mirăm atât de des.
Uimirea este o experienţă extraordinară. Este o experienţă pe care copiii o au, pe care adulţii o au, pe care o are orice fiinţă care este în căutarea adevărului. Uimirea este ceea ce se întâmplă atunci când copilul descoperă lumea, şi descoperă o extraordinară diversitate. Fiecare lucru este un eveniment! Ce este uimirea adultului? Este sărbătoarea de a redescoperi existenţa. Uimirea omului de ştiinţă este a vedea că dincolo de ceea ce credea că ştie, este chiar mai mult. De fapt, uimirea este diversitatea extraordinară a vieţii la care ajungem prin intermediul experienţei realităţii şi care ne surprinde. Realitatea nu este banală ci întru totul surprinzătoare pentru copii, pentru adulţi, pentru oamenii de ştiinţă şi pentru oricine!

vizcsepp
O perioadă-cheie în existenţa oricărei fiinţe umane este trecerea de la copilărie la vârsta adultă. Atunci când nu trăieşte vreo suferinţă, copilul trăieşte într-o lume plină de uimire, o lume a minunilor. Cu fiecare zi care trece, el descoperă lumea şi experienţiază o traumă. Şi noi toţi trăim această traumă pentru că întâmpinăm diferite suferinţe, greutăţi, lupte şi decepţii pe parcursul creşterii noastre. Şi uneori, suntem tentaţi să transformăm totul în nimic, să spunem că lumea nu este ideală, să refuzăm lumea şi să spunem că viaţa nu are nici un sens. Însă aceasta este reacţia copilului care îşi pierde mama. Deci când universul nu mai este matern, el devine absurd. Însă ceea ce e extraordinar este depăşirea acestei revolte. De ce suferim? Pentru că în noi există această parte care nu a crescut, nu s-a maturizat încă şi care este bulversată de lume, de dificultăţile pe care le întâmpină pe parcursul existenţei.
Suferinţa (să luăm ca exemplu, cancerul) nu este o obiecţie împotriva vieţii. Sartre spunea că el nu a fost niciodată atât de liber precum sub ocupaţie străină. La fel cum ocupaţia străină nu este o obiecţie împotriva libertăţii, nici nazismul nu este o obiecţie împotriva vieţii. Cancerul, aspectele negative ale vieţii, nu sunt mai importante decât viaţa. Dacă am gândi invers, atunci cancerul sau aspectele negative ale vieţii ar fi mai importante decât viaţa. Nazismul ar fi mai important decât însăşi viaţa. Cum putem totuşi depăşi necazurile? Reintrând în realitate. Ce ne face să suferim? Nu viaţa este cea care ne face să suferim ci refuzul vieţii.
La întrebarea: “Cum îşi poate regăsi un adult capacitatea de a se mira, dacă a pierdut-o?”, Bertrand Vergely răspunde: “El o va regăsi plecând de la un paradox. Nu îţi place ceva anume, mergi acolo, intră în acel ceva. Este exact ceea de ce ai nevoie. Dacă nu îţi place realitatea, înseamnă că ai nevoie de realitate. Intră acolo şi vei decoperi secretul.”

Bibliografie:

“Treptele Bucuriei” -Ernest Bernea
Conferinţele “Retour à l’émerveillement” – Bertrand Vergely

AnnaRiautor Ana Rîciu
Masterand Terapii de Cuplu şi Familie
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iaşi
Stagiar in cadrul Willing cabinet de psihoterapie

Comentarii