Astăzi, 25 august, se sărbătorește Ziua Internațională a Sărutului.
Organizaţia Naţiunilor Unite a stabilit că, la data de 25 august toată lumea din ţările membre ONU, trebuie să sărbătorească Ziua Internaţională a Sărutului. Nu ne bucurăm noi că”trebuie” să sărbătorim această formă minunată de comunicare în mod oficial? Cum să nu, suntem încântați!
Dar stați… Jacqueline Milgate, Hilton, New York s-a gândit că prin sărut ne împăcăm, ne iertăm, ne bucurăm mai mult unii de alții. Astfel încât a fondat ziua națională “ KissAndMakeUpDay”. Dublă bucurie așadar.
Vă invităm să citiți despre sărut și împăcare, despre iertare și dialog interior, în 3 variante diferite, văzute de specialiștii de la Willing. #Împreună conturează ce se întâmplă la nivelul celulelor noastre când ne sărutăm, cum e împăcarea în funcție de limbajele de iubire dar mai ales cum se simte ea, dureros și vindecător.
Sărutul amar
Dragii mei, adevărul este că tare aș vrea să vă pot povesti o istorie antropologică despre sărutul pe mapamond. Singurele informații neverificate științific dar adânc băgate în mintea mea sunt despre sărutul franțuzesc (și nici până azi nu m-am dumirit dacă e cu limba și cam atât), bancul ăla cu extraterestrul care împungea lumea cu un degețel prin tramvai, pupatul eschimoșilor năsuc pe năsuc și ciudățenia lui Dalai Lama care se înfinge cu limba direct în laringele oamenilor. Cam asta e cultura mea generală despre pupat. Și dacă tot nu știu mare lucru, oare de ce m-am băgat să scriu despre sărutări și împăcare?
Există un singur moment în care mă simt în plus în cabinetul meu. Acum vă zic. Mie îmi place să fac terapie de cuplu pentru că mă atinge la suflețel și îmi întoarce lumea pe dos și iar mi-o răsucește și îmi arată la fiecare ședință cât de imprevizibili și de surprinzători și de perfecți sunt oamenii. Să nu vă imaginați că ședințele astea curg toate politicos și rațional. Stiu că ați văzut multe filme în care cei doi răspund la întrebări, râd, vorbesc pe rând, se prind de câte o chestie inteligentă și își promit că vor face schimbări. Psihologul o fi și el pe acolo cel mult că să scrie un cec la sfârșit. Mă uitam și eu la filmele alea pe vremea când mă amăgeam că e super ușoară meseria asta. Na, cât de greu trebuie să fie să semnezi o hârtie? Și că un ghiveci căzut fix în capul meu de la geamul nebunei de la etajul 4, m-a izbit realitatea. În lumea mea, cel puțin unul e târât în cabinet că să îl râdă târgul, să fie făcut vinovat și să priceapă măcar de la un străin ce mult greșește. Alteori se întâmplă că cei doi nu apucă să fie împreună la ei acasă și găsesc că e mai eficient să închirieze o cameră cu un om în ea și să stea la povești în trei. Mai e și varianta în care cineva plânge acasă, strigă, urlă, moare cu zile și nimeni nu îl aude. Umbla vorba în târg că eu am pereții antifonați și în cameră totul răsună mai bine. Plus că posed un aparat noninvaziv de desfundat urechile. Unii vin acolo pentru că se simt în siguranță să spună chestii oribile pentru care și-ar lua niște tigăi în cap daca le-ar zice acasă. Cel mai adesea, ne luam partenerul la terapie de cuplu că să îl seducem să își facă propria terapie pe principiul că „eu nu-s nici psihologul tău, nici prietena ta, nici mă–ta„. Și să știți că funcționează și e normal să vrei că omul tău să se vindece. Pentru că îl iubești. Întreabă–mă cum de funcționează. Sau când?
Procesele astea își fac treaba atunci când oamenii uita că mai sunt și eu acolo. Chiar daca eu vorbesc și le propun gânduri ori exerciții, mă asimilează atât de puternic în povestea lor încât mă trezesc ca fiind mai degrabă Neti care zice horoscopul și nimeni nu o bagă în seamă (excepție făcând momentele când ajunge la zodia ta că zice de tine și tare îți mai place). Sunt zile în care vorbesc între ei, își amintesc, se ceartă, unul iese și trântește ușa. Mai stă puțin și se întoarce pe motiv că mai are un rest de zis. Și oricum el plăteste ședința așa că o să vorbească de toți banii. Oamenii plâng că se simt acuzați și criticați. E al naibii de dureros să auzi iar și iar cât ești de incapabil. E aiurea și să te răscolești și să iți amintești că ai fost înșelat sau că soacra–ta e mai importantă decât tine. Asta e sezonul 1.
În sezonul următor treaba se îngroașă pentru că prezentatoarea de la știri tocmai anunță că trebuie să investigăm mai adânc, fiecare în viață și în devenirea sa. Să iei în serios ce îți scriu acum: știi cum doare să îl vezi pe cel care povestește plângând în hohote? Te șochezi, te sperii, cauți să reacționezi cumva. E liniște în cameră, ne ducem mâinile la gură și căutăm să fim acolo fară să întrerupem și fară să spunem :”o să fie bine” sau „iar plângi de asta?”. Dintr-o dată nu mai este acolo adultul ăla de dormi noaptea în pat cu el și cari sacoșe de la piață. Acum e un copil care nu a avut mamă pentru că a murit când era el mic ori l-a lăsat la bunici de la 2 luni sau mama a fost alcoolică ori deprimată. A crescut singur și neiubit. Vezi un tânăr părăsit de iubită când visa el mai frumos. Cum doare de tare o poveste de iubire neîmplinită. Este o fetiță bătută crunt de mama ori de tata sau umilită de profesori. Este o femeie care a pierdut un prunc sau care simte că a eșuat în viață. Și se plânge în valuri mari și cu muci. Se strigă și aud suspine. Aud încontinuu verbe la trecut și văd privirea aceea pierdută în jos și mâini care își rup carnea de pe ele. Eu tac și caut elastice că să îmi țin bucățile de inimă la un loc. Dar celălalt, jumătatea, caută șervețele că să șteargă fața partenerului desfigurat de plâns, are mâinile tremurânde și nu știe ce să apuce. Se ridică de pe scaun și se aruncă peste umerii omului de alături și îl strânge puternic în brațe.
Povestirea continuă cu spasme și multe de ce-uri dar acum plâng amândoi. „îmi pare rău. Îmi pare așa de rău. Nu am știut. Iartă–mă. Oh, Doamne!”
Plâng și eu deși nu am voie să fac asta prin job description-ul meu dar cine sunteți voi să îmi spuneți mie ce am voie să simt? Ei au uitat demult că exist acolo. „îmi pare rău. Iartă-mă. Poți să plângi cât vrei.” Și se uita unul în ochii celuilalt în timp ce își trag nasul și lasă lacrimile să cadă peste tot. Își sărută lacrimile și ochii, își sărută palmele și mâinile. Se sărută pe buze și eu pun pariu că e sărat dar pentru ei e amar. Atât de amar. Eu, psihologul lor, o să ies. O să plec. E momentul lor cel mai intim. Mă vor chema când sărutările vor fi dulci și moi. Mă vor chema că să râdă de ochii mei umflați de atâta plâns ținut în spatele lor.
Oare nu sunt eu omul cel mai binecuvântat din lume să vibrez intre săruturi și împăcări? E mai mult de atât iar eu știu că numai iubirea renăscută ne intră adânc în suflet prin picături sărate.
Autor: Ana Băianu, Psihoterapeut. Fondator TRAI și BE THE BEST YOU
Sărută-te și Împacă-te: Uniunea Simbolurilor Sărutului și Iertării
Într-o lume adesea plină de tensiuni și conflicte, sărutul și iertarea sunt două puternice simboluri care aduc împăcare, conectare și vindecare. Sărutul, ca formă de exprimare afectivă profundă, și iertarea, ca act de eliberare a resentimentelor și vindecare a rănilor, pot fuziona într-un dans subtil care transformă relațiile și eliberează sufletele.
Sărutul: Simbol al Dragostei și Unității
Sărutul a fost dintotdeauna un simbol al dragostei, dorinței și conexiunii umane. Într-un sărut, două persoane se apropie atât fizic, cât și emoțional, creând o legătură care poate aduce bucurie, pasiune și confort. Gestul delicat al sărutului poate transmite afecțiune, atracție și sentimente adânci, care depășesc cuvintele.
Sărutul este o formă de comunicare nonverbală puternică. În psihologie, se crede că acest gest poate transmite mesaje și emoții profunde, inclusiv iubire, afecțiune, atracție și dorință. Acest lucru poate fi deosebit de semnificativ în cazul cuplurilor care își doresc să-și mențină conexiunea în absența cuvintelor. De asemenea joacă un rol esențial în dezvoltarea și menținerea relațiilor afective sănătoase. Psihologia arată că sărutul eliberează substanțe chimice precum dopamina și oxitocina, cunoscute ca „hormonii fericirii”, care intensifică legăturile afective și stimulează starea de bine.
Este un act fizic aparent simplu, care ascunde în spatele său complexități psihologice și energii subtile care pot influența atât relațiile noastre interpersonale, cât și starea noastră spirituală. Sărutul poate fi privit din perspective psihologice și ezoterice, dezvăluind adâncimile emoționale și energetice pe care le poate purta.
În lumea spirituală, sărutul capătă o semnificație profundă și adâncă, care depășește sfera fizicului și a emoțiilor, conducând către o cale de descoperire a transcendenței și a unirii divine. Sărutul devine un simbol al conexiunii cu divinitatea și cu esența noastră interioară
Sărutul nu este doar o interacțiune fizică, ci și o modalitate de a comunica fără cuvinte. Este o cale prin care putem exprima iubirea, sprijinul și atașamentul față de cei dragi. Sărutul poate simboliza unitatea dintre două suflete, amintindu-ne că suntem toți interconectați în această călătorie numită viață.
Iertarea: Drum spre Eliberare și Vindecare
Pe de altă parte, iertarea aduce lumină în momentele întunecate ale relațiilor noastre. Iertarea nu înseamnă că uităm sau justificăm acțiunile dăunătoare, ci că ne eliberăm de povara resentimentelor și a furiei. Este un act de intepelciune, maturitate, iubire și compasiune față de noi înșine și față de cei care ne-au rănit.
Procesul de iertare poate fi eliberator și vindecător. În momentul în care alegem să iertăm, alegem să punem în libertate energia negativă care ne-a ținut captivi. Iertarea poate restaura relațiile și poate deschide uși către o mai bună înțelegere și armonie.
Fuziunea Sărutului și Iertării: O Călătorie de Transformare
Atunci când sărutul și iertarea se întâlnesc, se creează un spațiu de transformare profundă. Imaginează-ti un sărut plin de intenție și sensibilitate care poartă în el nu numai pasiunea, ci și puterea de a ierta și de a elibera. Sărutul poate simboliza un nou început, un răstimp în care doi oameni aleg să se unească nu doar la nivel fizic, ci și spiritual.
În această fuziune, iertarea devine o parte a sărutului, iar sărutul devine o expresie a iertării. Sărutul îmbrățișează trecutul și îl înfășoară în dragoste și acceptare, transformându-l într-o forță care se poate îndrepta către viitor. Prin sărutul plin de iertare, ne unim cu celălalt într-o călătorie de transformare, în care vindecarea și conexiunea devin pilonii esențiali.
Din punct de vedere spiritual, sărutul poate fi văzut ca o modalitate de a transmuta și transforma energia. Acesta poate fi un vehicul prin care putem curăța și înălța energiile noastre interioare, ajutându-ne să ne deschidem la niveluri mai înalte de conștiință și să eliberăm blocajele energetice. Este si o modalitate de a deschide și activa anumite centre energetice ale corpului, cum ar fi centrul inimii sau cel al gâtului. Această deschidere ar putea permite fluxul liber al energiei și a sentimentelor între parteneri.
În multe tradiții spirituale, dualitatea este văzută ca o iluzie, iar unirea este considerată starea fundamentală a existenței. Sărutul poate simboliza reconcilierea aparentelor dualități – masculin și feminin, pământ și cer, uman și divin. Prin sărut, putem experimenta momente de uniune și transcendență care ne aduc mai aproape de esența noastră autentică.
Perspectiva spirituală asupra sărutului ne aduce în contact cu profunzimile mistice ale existenței. Prin sărutul conștient și intenționat, ne putem conecta cu lumea dincolo de ceea ce vedem și simțim, explorând legăturile noastre cu divinitatea și cu esența universală.
În încheiere, sărutul și iertarea sunt două simboluri puternice care pot aduce înțelegere, pace și transformare în relațiile noastre. Atunci când ne sărutăm și alegem să iertăm, ne dăm șansa de a experimenta o uniune profundă care depășește limitele trupului și ale timpului, oferindu-ne oportunitatea de a călători spre o mai mare armonie și înțelegere.
Acest gest simplu, dar încărcat de semnificație, traversează granițele culturale și temporale, având origini adânc înrădăcinate în istoria umanității., Fie că provine dintr-o legendă mitologică sau dintr-o tradiție culturală, sărutul rămâne un limbaj universal al iubirii.
Autor: Geanina Lupescu Psiholog, hipnoterapeut și trainer în programare neuro-lingvistică
Se poate un rămas bun fără îmbrățișare sau sărut?
Puntea sărutului e acolo, între noi.
„If you wanna know if he loves you so, it’s in his kiss.” Spune cântecul.
Zilele trecute mă gândeam la cât de diferit este limbajul de iubire al femeilor de cel al bărbaților. De fapt, nu doar limbajul de iubire, limbajul de trăire cu totul. Chiar când eram prinsă în gândul acesta, am avut două conversații cu doi bărbați, la distanță de câteva ore. Discuții din miezul dilemei mele. Discuții care mi-au confirmat că și ei văd lucrurile aidoma și se confruntă cu aceeași dilemă.
– Păi a plecat așa… am spus despre un prieten care a plecat peste vară în țara lui natală, fără să fi apucat să ne luăm rămas bun.
– Cum adică așa? Știam de o mulțime de vreme că pleacă. A spus de multe ori.
Aș fi vrut să am ceva ce să îi răspund ca să fie cu reproș, dar nu am avut ce, nu era ce. Doar am gândit ca pentru mine că înțelege pentru că ei au același limbaj și e firesc, dar femeile nu înțeleg limbajul lor. Deși da, ascultându-l, am înțeles că nu este nimic de reproșat. Cel mult mie, fiindcă nu i-am mai dat nici un semn mai devreme și l-am prins când era deja pe drum. Și aș fi putut. Eu nu am orgolii de astea, să fiu căutată de prieteni, caut liniștită la rândul meu.
După câteva ceasuri, amestecam aluatul pentru clătitele ce aveau să ajungă turte. În timp ce amestecam discutam despre ceva și nu îmi amintesc exact ce am spus, dar reacția a fost:
– Ești feministă? cu un zâmbet în colțul gurii.
– Nicidecum. Am răspuns. De fapt aș putea fi văzută taman invers. În general, dacă este o dispută între o femeie și un bărbat, tind să iau partea bărbatului. Deși nu ar trebui. Ar fi bine să îmi văd de treaba mea și să nu iau partea nimănui. Însă înțeleg că femeile și bărbații sunt diferiți și au, efectiv au, limbaje diferite. Când un bărbat spune ceva, femeia aude cu totul altceva. A început să râdă și mi-a dat un exemplu din viața lui și o neînțelegere de limbaj cu soția. Eu am rămas cu gândul acesta, că uneori nu ajunge o viață ca să auzim aceeași limbă de la cel de lângă noi.
Și cât de bine este în casa unde femeia învață să vorbească în limba răbdării, a iubirii, a încrederii. Numai acolo ce spune bărbatul nu se aude distorsionat. Ci se crează, treptat, un limbaj de iubire comun, un limbaj al cuplului, care devine tot mai sudat și mai pe cale. Și ce fericită casa unde bărbatul vorbește în duhul blândeții și așa se face auzit femeii. Cheia rămâne, după mine, a avea răbdarea necesară până acest limbaj comun se construiește. Cărămidă cu cărămidă. Bun, bun, vorbim unii limba de pe Marte și ceilalți cea de pe Venus. Dar oare chiar nu găsim o punte comună prin care să ne apropiem și să putem pătrunde unul în lumea celuilalt? Primul meu gând a fost îmbrățișarea. Cred că la acest gest de apropiere, uneori chiar intim, suntem mai deschiși, chiar și când avem inima strânsă în tristețe.
Am observat însă cât de diferit este cercul de siguranță al fiecărei persoane. Acel spațiul din jurul propriului corp, în care lași pe cineva să pătrundă sau nu, în funcție de cât de confortabil ești cu persoana. Unii acceptă în apropiere, cu larghețe, o multitudine de persoane, se simt confortabil stând extrem de aproape de multă lume, alții dimpotrivă, au nevoie de spațiu cât mai mare între ei și aproape oricine.
Și când un om care se deschide ușor pătrunde în cercul de siguranță al unei persoane care nu este la fel de deschisă cu oricine, să vezi iarăși scântei de interpretare. Ce o fi îmbrățișarea asta? O îmbărbătare prietenească? Un gest de iubire? Un rămas bun? Atunci, poate sărutul? Să fie el o punte mai clară de comunicare între cei de pe Venus și cei de pe Marte? Îl înțeleg ambii la fel? Este un limbaj comun? Dacă la îmbrățișare mai pot exista dubii, la sărut lucrurile ar putea fi cât se poate de clare. Sărutăm doar pe cei față de care avem o deschidere aparte și nu de puține ori în semn de împăcare.
Și totuși… Să nu uităm, zic, că și Iuda a sărutat.
Autor: Laura Pruteanu SARAteller-storyteller- narativist în curs de dăruire