Refractie este un spectacol despre lumea interioara a copiilor cu autism.Am fost binecuvantata sa il pot vedea in cadrul festivalului de teatru pentru copii si tineret de la Iasi in 2016.
intreaga punere in scena si dezbaterile de dupa spectacol m-au ajutat sa imi raspund la o framantare pe care o alungam de multa vreme negasindu-i raspunsul: De ce nu ma simt atinsa de acest subiect,de ce nu aprofundez diagnosticul si de ce nu invat despre terapiile ABA?
In acea seara am descoperit ca am ajuns la maturitatea profesionala la care sa pot formula cat de cat coerent ceea ce ma preocupa inca de acum multi ani in urma: ce ne propunem pentru aceste persoane?
Ei bine,tot ceea ce ne dorim este ca ei sa ajunga independenti si autonomi. Insa multe dintre terapii fac pasi extrem de mici,uneori chiar pare ca nu exista nici un progres (n functie si de gradul de autism,desigur).ne dorim ca ei sa se adapteze la viata noastra sociala,sa se integreze in scoli si la locurile de munca. Ne propunem sa comunice cu noi si am prefera sa o faca intr-un limbaj articulat.Ne asteptam ca ei sa caute si sa aprecieze ajutorul pe care li-l oferim si sa depuna eforturi pentru a se recupera. Parintii acestor copii sunt ingrijorati caci nu stiu ce li se va intampla copiilor lor dupa ce ei nu vor mai fi pe lume. Ii inteleg si le marturisesc ca si eu am aceeasi intrebare pentru societate.
Aseara,in timpul spectacolului,am pasit din lumea exterioara,o lume a etichetelor si a diagnisticelor,intr-un interior pulsatil,extra si multisenzorial,utopie si distopie in acelasi timp,genialitate si intarziere,panica si inconstienta laolalta.de acolo,din interior,preocuparea incepe sa fie diferita si se contureaza astfel:ce pot face eu cu resursele pe care le am? Ce am nevoie?care este sensul meu si ce potente inca ascunse de mine si de lume vor sa fie fructificate? Prin ce mecanisme societatea contemporana a nascut astfel de profiluri?
Intrebari sau ganduri,toate imi descriu pozitia pe care ma gandesc ca e de folos sa o adopt in relatie cu un copil autist. Deseori imi vine gandul ca autismul este o forma de evolutie a speciei umane intocmai cum este alopecia. Inca mai tratam firele de par si consideram chelia o boala si un aspect urat al fizicului uman insa in curand ne vom potoli si vom intelege ca parul nu ne mai este de folos atata timp cat nu mai trebuie sa ne fereasca de ploi,de frig si de atacatori. Poate ca in curand cuvintele vor deveni la fel de ineficiente precum e scrisul de mana.Oamenii vor avea nevoie sa fie introspecti si sa isi dezvolte capacitati multisenzoriale indreptandu-se din ce in ce mai mult catre spiritualitate si arte,catre pixeli si numere devreme ce avem roboti care sa coaca si sa taie painea. Poate ca scoala va fi inutila pentru cei care stiu deja totul sau nu au nevoie sa stie nume si citate si pentru copiii care nu simt nevoia socializarii cu ceilalti.
Daca suntem diferiti,vorba reclamei,atunci mai bine este sa extragem intreg potentialul pe care il avem prin diferentiere in loc sa uniformizam cu riscul de a taia capete,maini,suflete,bani,orgolii si cate si mai cate.
Las inca deschida intrebarea-preocuparea mea:Cum pot afla de la si despre un copil ce anume I se potriveste,ce anume il va creste si ii va extrage maximul de potential pe care il are? Cum pot pastra smerenia in educatia puiului de om astfel incat acesta sa se dezvolte in conformitate cu natura sa iar nu cu cea proiectata si imaginata de catre parintii sai,profesorii si specialistii in viata oricui altcuiva?
Un articol de Ana-Aurelia baianu
