Autism și refracție

Refractie este un spectacol despre lumea interioara a copiilor cu autism.Am fost binecuvantata sa il pot vedea in cadrul festivalului de teatru pentru copii si tineret de la Iasi in 2016.
intreaga punere in scena si dezbaterile de dupa spectacol m-au ajutat sa imi raspund la o framantare pe care o alungam de multa vreme negasindu-i raspunsul: De ce nu ma simt atinsa de acest subiect,de ce nu aprofundez diagnosticul si de ce nu invat despre terapiile ABA?

In acea seara am descoperit ca am ajuns la maturitatea profesionala la care sa pot formula cat de cat coerent ceea ce ma preocupa inca de acum multi ani in urma: ce ne propunem pentru aceste persoane?
Ei bine,tot ceea ce ne dorim este ca ei sa ajunga independenti si autonomi. Insa multe dintre terapii fac pasi extrem de mici,uneori chiar pare ca nu exista nici un progres (n functie si de gradul de autism,desigur).ne dorim ca ei sa se adapteze la viata noastra sociala,sa se integreze in scoli si la locurile de munca. Ne propunem sa comunice cu noi si am prefera sa o faca intr-un limbaj articulat.Ne asteptam ca ei sa caute si sa aprecieze ajutorul pe care li-l oferim si sa depuna eforturi pentru a se recupera. Parintii acestor copii sunt ingrijorati caci nu stiu ce li se va intampla copiilor lor dupa ce ei nu vor mai fi pe lume. Ii inteleg si le marturisesc ca si eu am aceeasi intrebare pentru societate.

Aseară, în timpul spectacolului, am pășit din lumea exterioară, o lume a etichetelor și a diagnosticelor, într-un interior pulsatil, extra și multisenzorial — utopie și distopie în același timp, genialitate și întârziere, panică și inconștiență laolaltă.

De acolo, din interior, preocuparea începe să fie diferită și se conturează astfel:
ce pot face eu cu resursele pe care le am?
De ce am nevoie?
Care este sensul meu și ce potențe, încă ascunse de mine și de lume, vor să fie fructificate?
Prin ce mecanisme societatea contemporană a născut astfel de profiluri?

Întrebări sau gânduri — toate îmi descriu poziția pe care mă gândesc că e de folos să o adopt în relație cu un copil autist. Deseori îmi vine gândul că autismul este o formă de evoluție a speciei umane, întocmai cum este alopecia.

Încă mai tratăm firele de păr și considerăm chelia o boală și un aspect urât al fizicului uman, însă în curând ne vom potoli și vom înțelege că părul nu ne mai este de folos atâta timp cât nu mai trebuie să ne ferească de ploi, de frig și de atacatori.

Poate că, în curând, cuvintele vor deveni la fel de ineficiente precum e scrisul de mână. Oamenii vor avea nevoie să fie introspectivi și să își dezvolte capacități multisenzoriale, îndreptându-se din ce în ce mai mult către spiritualitate și arte, către pixeli și numere — de vreme ce avem roboți care să coacă și să taie pâinea.

Poate că școala va fi inutilă pentru cei care știu deja totul sau nu au nevoie să știe nume și citate — și pentru copiii care nu simt nevoia socializării cu ceilalți.

Dacă suntem diferiți, vorba reclamei, atunci mai bine este să extragem întregul potențial pe care îl avem prin diferențiere, în loc să uniformizăm cu riscul de a tăia capete, mâini, suflete, bani, orgolii și câte și mai câte.

Las încă deschisă întrebarea — preocuparea mea:
Cum pot afla, de la și despre un copil, ce anume i se potrivește, ce anume îl va crește și îi va extrage maximul de potențial pe care îl are?
Cum pot păstra smerenia în educația puiului de om, astfel încât acesta să se dezvolte în conformitate cu natura sa, iar nu cu cea proiectată și imaginată de către părinții săi, profesorii și „specialiștii” în viața oricui altcuiva?