Un eseu asupra uimitoarei influențe dintre suflet și trup
Un articol publicat in revista Epifania numărul 24, Martie – Mai 2013
Ființa umană este unică prin apariția sa fizică dar și prin puterea spiritului său. Mintea omului se înclină asupra corpului și îl coordonează. Îl urmărește și îl influențează. Îl îngrijește și îl pedepsește. Îl vindecă și îl îmbolnăvește.
În epoca modernă este ușor să credem vocile care spun că ne-am îmbolnăvit din cauza stresului și a alimentației incorecte sau insuficiente. Că aerul pe care l-am respirat era poluat și ne-a contaminat plămânii. Cu toții acceptăm ca fiind evidente dovezile din lumina microscoapelor de laborator. Viruși,bacterii,celule canceroase plutesc prin venele noastre și așteaptă un moment de slăbiciune pentru a se înmulți și a deveni mai puternice. Puterea omului scade de sute de ori într-o zi. De fiecare dată când se întristează,când vede o priveliște dureroasă,când este respins,jignit și umilit, el își coboară umerii,apleacă fruntea înspre pământ și se predă. Bătăliile pe care le poartă în fiecare zi nu sunt toate câștigate. La unele îndrăznește să riposteze iar altele îl doboară. Îngreunarea aceasta a sufletului scade puterea întregului său corp. Omul este acea ființă care,fără iubire și fără apreciere din partea celor asemenea lui, nu înțelege supraviețuirea. Îndurerat, el transmite mesaje de neputință către organismul care îi găzduiește sufletul. “Îmbolnăvește-te și ceilalți te vor întreba ce ai pățit și ce pot face pentru tine! Vor fi acolo,alături! Le va păsa! Te vor iubi atunci!” “Mori și te vor plânge! Se vor aduna în jurul tău și vor avea amintiri frumoase din timpul vieții tale. Îți vor aduce flori! Te vor iubi atunci!” Avem atât de multă nevoie de iubire încât facem tot ce ne este în putință pentru a o câștiga. Iar când pare că am epuizat toate resursele și mintea nu mai găsește soluții, corpul dă glas durerii sufletului nostru.
Din ce în ce mai des oamenii din România primesc diagnosticul de gușă nodulară,afecțiune a glandei tiroide. Gușa este exprimarea unui blocaj și a unei înmagazinări prea mare de energie. Pacientul nu se poate manifesta în mediul în care trăiește. El nu a găsit acolo mijloacele de a-și consuma creativitatea,cuvintele și darurile pe care le poate face celor din jur. Din neputință, el adună totul într-o formațiune fizică ce crește peste măsură și riscă să îl sufoce. Cu timpul, vocea devine sugrumată și scăzută în intensitate astfel încât cel în cauză va avea și o scuză fiziologică pentru lipsa lui de exprimare.
Aproape toate persoanele care s-au îmbolnăvit de cancer au suferit cu doi ani înainte de primirea diagnosticului un șoc emoțional pe care nu au reușit să îl exprime și nici să îl depășească. Doliul cuiva drag, divorțul, pierderea unui loc de muncă sunt momente delicate și dificile în viața fiecăruia dintre noi. Intensitatea emoțională este atât de mare încât ajungem să ne dorim moartea. Pentru că este contrar credinței noastre să ne pregătim sinuciderea în mod conștient și explicit,alegem o cale involuntară,mult mai sinuoasă dar și mai ușor de acceptat social. Toți cei care au depășit o boală cronică mărturisesc vindecarea prin raportarea la o persoană dragă și importantă pentru ei. De obicei este vorba despre partenerul de viață și proprii copii. “Pentru ei merită să trăiesc!” Dar cum ar fi să te trezești într-o dimineață și să țti spui:”Pentru mine merită să trăiesc!”?
În ultimii ani de practică psihoterapeutică am încercat să înțeleg mai bine motivul psihologic pentru care oamenii se îmbolnăvesc. Am acceptat bolile virale pentru că sunt explicate prin transmiterea unor viruși ce le provoacă. Am admis îmbătrânirea și afecțiunile care o însoșesc. Însă ani la rând mi-a fost peste putință să fiu de acord cu faptul că o persoană se îmbolnăvește din senin și,mai ales, că alege să facă o boală și nu alta. Fiecare neputință are simbolistica ei în ansamblul corpului uman și privind atenți către localizarea durerii vom putea descifra mesajul pe care suferindul îl transmite celor din jur și lui însuși. Dar când și cum învățăm că boala este mijlocul cel mai la îndemână și cel mai credibil prin care putem influența o relație?
Căutările mele au început din clipa în care puiul de om apare pe lume. Unele mame se întorc grăbite la serviciu în timp ce altele și-ar petrece tot restul vieții îngrijindu-și copilul. Însă societatea le permite mamelor să petreacă doar primul an alături de micuții lor. Singura excepție o fac bebelușii bolnavi ai căror mame își pot prelungi concediul. Și astfel începe lungul și întortocheatul drum al sugestiei dar și al scuzei prin îmbolnăvire. Cum ar fi dacă în dosarul pentru prelungirea concediului ar apărea un eseu despre maternitate și o scrisoare de motivație care să înceapă cu “solicit încă un an pentru creșterea copilului deoarece vreau cu adevărat să fiu o mamă bună pentru fiul meu”?
Peste ani privim către școlarii care își poartă ghiozdanele grele în spate și rareori aleargă veseli către intrarea în școală. Doar o mână fracturată sau o viroză respiratorie le pot procura câteva zile de odihnă în afara vacanțelor. În mediul școlar doar absențele medicale sunt motivate. Indispoziția,lipsa de plăcere sau de inspirație nu sunt argumente suficiente pentru a lipsi câteva ore.Cum ar fi să se trezească fiul nostru într-o dimineață spunând că nu vrea să iasă din casă. Cu siguranță că l-am întreba dacă îl doare ceva,dacă se simte bine. Cum am reacționa dacă ne-ar spune liniștit că nu poate și nu vrea să meargă la școală în acea zi? Probabil că am încerca să îl constrângem,să îl pedepsim și să facem orice este posibil pentru a-l scoate afară din casă. Dar el nu vrea! Un părinte cu răbdare se va arăta interesat de preocupările copilului său,va dori să știe dacă se gândește să facă ceva special în acea zi în care nu merge la școală. Poate că ceva sau cineva îl sperie și vrea să evite întâlnirea. Orice întâmplare va ieși la iveală spre binele copilului dar și al părintelui care îl poate ajuta dacă este lăsată o portiță către acceptare și înțelegere. I se poate explica într-o manieră armonioasă faptul că școala este o instituție ce funcționează după reguli clare iar prezența la ore este o condiție obligatorie. Dragostea pentru o colegă poate fi motivul întemeiat al lipsei de concentrare în timpul orei de fizică dar o putem privi și ca pe un excelent imbold de promovare cu note maxime tocmai din dorința de a-i câștiga iubitei admirația. Însă în majoritatea situațiilor copiii simulează dureri abdominale sau dentare pentru că acesta este modul despre care au învățat că funcționează cel mai bine atunci când vrei să fii lăsat în pace sau când dorești să atragi toată atenția celor de lângă tine.
Nici de la serviciu nu poți lipsi cu motivul că nu ai dispoziția necesară de a relaționa cu ceilalți colegi. Singura hârtiuță admisă este roz și semnată de către un medic. Boala ține locul lui “nu vreau,nu pot,nu știu,iubesc,urăsc,mi-e frică,nu imi plac hainele pe care le am,sunt gras,mă enervează femeia aceea blondă,mă plictisesc,vreau să petrec timp cu fetița mea”.Drumul gândurilor noastre este uimitor de rapid și recomand să ne obișnuim să facem mereu scurte analize. După ce rostim cuvintele “nu pot” sau “nu vreau” ne gândim de cele mai multe ori că suntem pe cale să săvârșim un lucru inacceptabil și trebuie să îmbrăcăm totul într-o hăinuță decentă. Acesta este momentul îmbolnăvirii. Calea mult mai rapidă și mai sinceră față de noi înșine este ca, după ce ne răsună în minte exclamația “nu pot!”, să ne răspundem cu atenție la întrebări de tipul “ce mă împiedică să fac acest lucru? Cine se va bucura dacă voi reuși? Cine va suferi dacă voi duce la bun sfârșit această sarcină? Cum mă împlinește faptul că nu voi face asta? Si cum mă satisface contrariul?” Chiar dacă vom invoca la serviciu drept motiv al absenței noastre BOALA, în acest fel o vom avea noi sub control în loc să ne controleze ea.
Având în vedere frumoasa evoluție a spiritului uman și reciprocitatea care se instalează în relațiile interumane, intuiesc în calitate de psihoterapeut că urmează o epocă în care oamenii vor fi respectați și considerați pentru ceea ce sunt iar nu pentru ceea ce ar trebui să fie. Am început deja să oprim războaiele împotriva celor care nu pot și am învățat să ne respectăm unii altora limitele. Diferențele dintre noi ne fac mai frumoși,mai pasionați și mai fericiți. Nu toată lumea TREBUIE și mulți dintre noi NU VOR. Este firesc să ne exprimăm opiniile dar în același timp să fim pregătiți pentru a întâlni oameni cu păreri diferite de ale noastre. Atunci când vom realiza că spunând sincer ceea ce simțim și credem poate salva vieți,ne va fi mai ușor să mărturisim dragostea sau neplăcerea. Ne vom elibera noi înșine dar îi vom lăsa liberi și pe alții!
A durat destul de mult timp până ce omenirea a acceptat tipologia de boli psihosomatice,adică îmbolnăvirile prin influența psihicului asupra trupului. Medicii recomandă mai multă mișcare,o alimentație sănătoasă și mai puține griji. Ei recunosc puternica influență a minții noastre dar într-un singur sens: cel al îmbolnăvirii. Vor mai trece probabil decenii lungi până când vom accepta cu aceeași seninătate vindecările organismului prin forța și prin echilibrul spiritului nostru. Deși există exemple în viața fiecăruia dintre noi acestea sunt considerate coincidențe sau întâmplări rare. Din punct de vedere logic este evident că atâta vreme cât o minte îndurerată îmbolnăvește un trup, o minte fericită și plină de speranță vindecă boala. Însă lucrurile mult prea evidente riscă să ne paralizeze pe un drum fără întoarcere. Omul are un dar impresionant,acela al discernământului. El ii dă puterea de a se îmbolnăvi sau de a rămâne sănătos, de a alege între viață și o poveste despre viață,între clipa sa unica și timpul universal. Și acum,ce alegem?
Ana-Aurelia Băianu
Psihoterapeut în cadrul Willing cabinet de psihoterapie