Daca tristetea ar fi numai o simpla stare ea ar crede ca va trece. Daca tristetea ar fi un mod de viata ea ar spune ca există. Dar nu e decat un arbore cu trairi care se ofilesc si putrezesc. Pentru frica de suferinta s-a ratacit intr-o jale patologica care trece prin celalalt si apoi se sadeste in ea insasi. Va privi in imbratisarea de ieri pentru a vedea daca speranta nu a omorat-o atunci. Caci ea e aceea care spune nu inainte de a-l invata pe da. Si e just, caci spune numai ceea ce stie. Iar alte limbi nu mai poate invata. Ar fi putut.
Complacandu-se sa traiasca in norii aceeia intunecati a asteptat sa urce el la ea in loc sa ii intinda o mana spre a cobori ea insasi. Cerul nu mai suporta greutatea cand incepu sa se umfle cu idei grele si nedigerabile. O forta care nu era nici gravitationala si nici centrifuga o scapa de ceata si o arunca pe un sol ars si steril. Dar talpile grele si ele apasau cu nerusinare peste nisipul intins. Urmele erau sacrilegiu si pamantul acela se roti cu inversunare si fara mila. Se trezi imprastiata pe o panza murdara cu mii de pete. Degeaba se simtea superioara cand nu era si ea decat o pata. Daca s-ar fi putut desprinde, probabil ca ar fi inteles ca nu era nici mai mare si nici mai conturata decat celelalte. Dar cum fuga nu era posibila din coltul sau de carpa…..a privit in afara de ele,petele. Si a ascultat vocile care treceau pe langa. Ar fi putut grai adevarul. Ar fi putut sa ii explice unde si de ce se afla.
A stat tremurand sa auda respiratia celorlalte pete. Erau la fel de febrile ca si ea…le simtea insa mai antrenate in sederea si asteptarea aceea. Erau inchise toate intre patru laturi care nu se puteau largi spre universul peretilor albi. Se inghesuiau unele in altele si apoi fugeau care incotro. Dar nu prea departe. Se izbeau de infinit si de orizont. Numai ca acolo le putea atinge pe amandoua. Erau latimi si lungimi atent taiate. Se plictiseau admirandu-se intre ele cu vorbe mincinoase. Atunci intrara straini din alt univers muindu-si degetele infricosatoare in lumea lor. Petele sareau disperate sa se agate de pielea aceea solzuroasa dar talpile ramaneau pe panza. Erau lipite de un creator nebun de nemilos pe o boarfa ieftina. Degetele plecau inchipuind un gest de curatare a urmelor pe care saruturile petelor de culoare le-ar fi putut lasa. Si asta le durea pe toate. Visau noptile cum va veni cate cineva care sa le aleaga pentru ce erau fiecare in parte. Si asteptau zilele urmatoare pana cand implorau libertate. Nu pentru ca nu se simteau bine unele cu altele ci pentru ca erau inghesuite intr-o lume in care ele insele nu reprezentau nimic. Si asta le facea nimicuri.
Se intampla intr-o seara ea sa se retraga in coltul ei de lume preferat si sa vada o palma umbrind-o. Frica de lovituri o facu si mai mica insa atingerea aceea era cea mai blanda…degetele aveau un parfum de care se indragostise cu ani in urma cand nu era inca pata. Murea sa faca ceva ca sa pastreze atingerea, sa nu plece si sa o lase sa adulmece in fiecare zi ce urma. Vroia sa cuprinda pielea intr-o imbratisare colorata, sa o stranga la pieptul ei si sa se topeasca in aroma aceea. Vroia sa auda soaptele care aveau sa o aleaga dintre miile de tonuri si culori. Atunci a simtit o zdruncinatura puternica si sufletul i se umplu de lacrimi fericite. Daca as putea sa iti explic ce ii trecea prin minte atunci as face-o. Insa desprinderea a asteptat-o atata timp incat nu intelegea ca in sfarsit i se intampla ei. O lua cu el…..degetul acela intins spre ea…..si parea ca tot universul ei era miscat de povestea lor. A mers pe varful sau ore in sir pana cand a simtit dintr-o data cum lumea se linisteste si calatoria ei a luat sfarsit. A alergat in toate partile si a vazut iarasi orizonturile, laturi si latimi ale aceleeasi panze. Pe un perete roz de aceasta data. Si gonind in universul sau aflat pe alt cer astazi se izbea de petele langa care renascuse in atelier. Erau neschimbate. Diavolul o imbratisa pentru ca ii indeplinise dorinta: il iubea in liniste privindu-l din universul sau pe cerul lui roz. Nu ii era frica de focul etern caci linistea in care avea sa traiasca o ingheta. Atunci a inteles ca mai mult nu se putea si ca nicicand nu o va cunoaste mai mult de atat. Ca avea sa valoreze ceva doar in lumea ei si ca el poate nu va sti despre ea niciodata. Dar diavolul ii indeplinise dorinta: avea sa fie langa el si sa se roage toata viata ei patata ca sa mai simta atingerea aceea parfumata. Era o pata de tristete.
Autor Ana-Aurelia Băianu