De ce oamenii care se descurcă singuri pot ajunge să ducă prea mult

De ce oamenii care se descurcă singuri ajung uneori să ducă prea mult

Să te descurci singur poate fi o resursă.

Înseamnă că poți găsi soluții, că poți lua decizii, că poți continua atunci când lucrurile devin dificile.

Uneori însă, tocmai această capacitate ajunge să ne facă să ducem mai mult decât ar fi nevoie.

Pentru că putem.

Pentru că ne-am descurcat și data trecută.

Pentru că ceilalți știu că se pot baza pe noi.

Pentru că pare mai simplu să facem noi decât să explicăm, să cerem, să așteptăm sau să riscăm ca lucrurile să nu fie făcute așa cum ne-am dori.

Și, aproape fără să observăm, întrebarea devine mereu:

„Pot să duc și asta?”

Iar răspunsul este, de multe ori, da.

Dar poate că există o altă întrebare, la fel de importantă:

„Este nevoie să duc eu și asta?”

Când faptul că poți devine motivul pentru care continui

Oamenii foarte responsabili nu ajung întotdeauna la suprasolicitare pentru că nu își cunosc limitele.

Uneori ajung acolo tocmai pentru că au o capacitate mare de a funcționa.

Pot munci chiar dacă sunt obosiți.

Pot găsi o soluție atunci când apare o problemă.

Pot avea grijă de ceilalți în timp ce propriile nevoi rămân pentru mai târziu.

Pot prelua încă o responsabilitate.

Și pentru o perioadă, toate acestea chiar funcționează.

Doar că organismul nu măsoară viața exclusiv prin ceea ce reușim să facem.

Poți termina tot ce aveai de făcut și, în același timp, corpul tău să fie tensionat.

Poți continua să fii eficient și să dormi din ce în ce mai prost.

Poți avea grijă de toată lumea și să observi că nu mai ai aproape deloc spațiu pentru tine.

Capacitatea de a funcționa nu este întotdeauna același lucru cu starea de bine.

„Lasă că fac eu” poate deveni un mod de a trăi

Uneori independența este o alegere.

Alteori, însă, în spatele ei există o istorie.

Poate ai învățat că este mai sigur să nu depinzi prea mult de ceilalți.

Poate ai fost apreciat pentru că ai fost responsabil, matur sau „copilul care nu face probleme”.

Poate ai avut experiențe în care ajutorul nu a venit atunci când aveai nevoie de el.

Sau poate ai descoperit pur și simplu că, dacă faci tu lucrurile, ai mai mult control asupra rezultatului.

Treptat, „mă descurc” poate deveni mai mult decât o capacitate.

Poate deveni o poziție din care intrăm în relații, în familie, în muncă și în situațiile dificile.

Iar când apare ceva nou de dus, primul impuls poate să nu fie:

„Cine ar putea contribui?”

ci:

„Cum rezolv?”

Când ceilalți se obișnuiesc că tu poți

Există și o dimensiune relațională.

Atunci când o persoană preia constant responsabilitatea, sistemul din jurul ei începe să se organizeze în jurul acestei disponibilități.

În familie, la serviciu sau într-un cuplu, ceilalți pot ajunge să se bazeze din ce în ce mai mult pe persoana care rezolvă.

Nu neapărat pentru că vor să profite de ea.

Uneori, pur și simplu, pentru că acesta a devenit felul în care funcționează relația:

unul observă, anticipează și preia;

ceilalți așteaptă sau contribuie mai puțin;

iar persoana responsabilă ajunge să confirme din nou că se poate descurca.

Astfel, suprasolicitarea nu mai este doar o problemă individuală.

Devine și un mod de organizare a relațiilor.

Corpul poate spune „este prea mult” înainte să spunem noi

Putem continua mult timp prin voință, responsabilitate și obișnuință.

Corpul însă poate începe să transmită alte informații.

Oboseală care nu mai trece ușor.

Tensiune în umeri, maxilar sau spate.

Dificultatea de a adormi sau senzația că mintea continuă să lucreze chiar și când ziua s-a terminat.

Iritabilitate.

Neliniște.

Dificultatea de a te opri fără să simți că ar trebui să faci ceva.

Uneori acestea nu spun că „nu mai putem”.

Pot spune că modul în care ducem lucrurile a devenit prea costisitor pentru organism.

Și atunci soluția nu este întotdeauna să devenim și mai eficienți în a duce.

Poate că întrebarea nu este doar „Ce mai pot face?”

Uneori schimbarea începe când introducem alte întrebări.

Este responsabilitatea mea?

Trebuie făcut acum?

Pot cere ajutor?

Poate contribui și altcineva?

Ce s-ar întâmpla dacă nu aș prelua automat?

Ce aleg să duc și ce duc doar pentru că m-am obișnuit să o fac?

Nu toate responsabilitățile pot fi delegate.

Există perioade în care viața chiar cere mai mult de la noi.

Dar există o diferență între a duce mult pentru că situația o cere și a ajunge să ducem aproape totul pentru că acesta a devenit singurul mod în care știm să funcționăm.

A primi sprijin nu anulează competența

Pentru cineva obișnuit să se descurce singur, schimbarea nu înseamnă să devină dependent de ceilalți sau să renunțe la propria autonomie.

Poate însemna să descopere că există mai multe variante decât:

„fac eu” sau „nu se face”.

Pot rămâne competent și să cer ajutor.

Pot fi responsabil fără să preiau tot.

Pot avea grijă de ceilalți fără să dispar din propria viață.

Pot permite altcuiva să contribuie chiar dacă va face lucrurile diferit de mine.

Și poate că una dintre formele maturității nu este doar să știm cât putem duce, ci și să putem alege ce merită să ducem noi și ce poate fi împărțit.

În procesul terapeutic, putem explora atât felul în care s-a construit nevoia de a ne descurca singuri, cât și ceea ce se întâmplă astăzi în corp, în relații și în modul în care ne organizăm responsabilitățile.

Psihoterapia, lucrul cu reglarea sistemului nervos și, acolo unde este potrivit, Terapia CranioSacrală pot oferi perspective complementare asupra acestor procese.

Pentru mai multe articole despre relația dintre corp, emoții, relații și felul în care ne adaptăm experiențelor de viață, poți găsi resurse și pe craniosacraliasi.ro.